Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu:

Eminescu, fratele din închisoare, ne-a salvat din mlaștina deznădejdii cu a lui Rugăciune către Maica Domnului

"(…) Intenția mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă și adevărată, nerecunoștința mea față de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât și pentru foarte mulți deținuți politic a fost apostol și profet și în ultimă instanță fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit și ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare.

Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaștina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comuniști, dușmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat și proletar”.

Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenție peste cei zece executați deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranță. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinație versurile „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”.

A fost începutul recuperării mele.

Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia și din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălța pe aripa rugăciunii și m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viața mea de întemnițată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”.

Prin versurile sale, el mă luase în experiența sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul și mi-a îndreptat speranța către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulțumesc acum în numele meu și în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa "Rugăciune” și ne-am încălzit duhovnicește la sfințenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”.

Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmația că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistență la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferința.

Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniția că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos și cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit Părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului?

Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuși fost deținut politic, deci știa ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închiși:

”Ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum știți considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”.

Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”.

Și cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieșit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceți tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Și sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Și dacă așa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”.

Și atunci mă întreb și eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir și de român creștin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!”

Mihai Eminescu