OMUL BISERICII NU POATE FACE COMPROMIS
„În acest secol eroismul a fost învins de lașitate, calitatea copleșită de cantitate, omul dominat de tehnică; duhul a fost subordonat materiei, adevărul răstălmăcit dialectic, binele uitat de atâta răutate, iar creștinii prigoniți de anticreștini.Lumea actuală este în plină învălmășeală, căci coordonatele ei principale fac viața insuportabilă. Bogații nu se mai satură de bogății și vor să stăpânească pământul, iar puternicii nu mai au limită în putere și retează orice opoziție din lume. Tehnica ne copleșește și pe noi și natura, devenind un coșmar. Nu vrem să mai murim, din care cauză ucidem pruncii ce-și anunță apariția la porțile vieții. Ne urâm între noi, încât am devenit insensibili la suferința reciprocă ce ne-o cauzăm. Simțurile declanșate, epuizate, denaturate au pus stăpânire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorăsc din egoism, materialism și ateism. O lume fără Dumnezeu și fără suflet.
Apostolat și rugăciune
Creștinătatea își împarte istoria în două epoci, caracterizate prin două căi: apostolatul și rugăciunea. Biserica noastră se cheamă apostolică, și totuși ea a înlocuit calea apostolică prin calea rugăciunii. Când, unde și de ce s-a produs această schimbare?
Fără îndoială că apostolii au reprezentat cel mai autentic creștinism istoric. În capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizează coordonatele creștinismului apostolic: în primul rând era învățătura apostolică, semănată în comunitatea dragostei dintre frați, integrată în obștea creștină și sprijinită pe rugăciune. În acest chip ne găsim în miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adăugat spiritul mesianic al creștinilor primari, care se simțeau investiți de Dumnezeu să lumineze lumea și acționau cu înțelepciune și putere de jertfă în acest sens. Pe aceste coordonate de acțiune a ajuns creștinismul la victoria din vremea Sfântului Constantin cel Mare.
Mărturia Sf. Ioan Gură de Aur, ucis de mai marii lumii
Dar lumea atunci s-a încreștinat și totuși nu s-a încreștinat. Semn al neîncreștinării lumii încreștinate de atunci stau viața, învățătura și moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur. El nu s-a despărțit de linia trăirii integrale și organizate în duh creștin și a cerut puternicilor și bogaților acelei vremi să treacă la o reală viață creștinească, iar aceia l-au ucis. Aici este nodul gordian al istoriei creștinătății.
De aici s-a renunțat la calea apostolică și s-a intrat pe calea rugăciunii. Departe de noi gândul de a prezenta rugăciunea ca pe o abatere de la calea apostolică, ci sesizăm numai că rugăciunea nu e o alternativă a căii apostolice și nici un pas înainte față de calea apostolică. Creștinii, în loc să lupte cu cuvântul și cu organizarea lor obștească pentru a da o structură creștină orânduirilor lumii, au redus intervenția lor la rugăciune.
Astfel a apărut în creștinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alți preoți și alți leviți sunt prea ocupați în sacristia lor și nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemnițat, nedreptățit și batjocorit. Lumea e lăsată să-și depene viața în patimi și ambiții, umplând istoria de nedreptate, de robie și de sânge, creștinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni.
Fără compromis în Biserică
Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înțeles un om laș, fie el și vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăși forța spirituală a creștinătății, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmașului.
Discuții aprige se poartă privind folosirea unor prepoziții – "pe”, "din” sau "la” – în diverse definiții teologice, în timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nădejde în lumea asta și o pierd și pe cea veșnică, fiindcă lumea e cotropită de egoism, tiranie, exploatare, robie, sărăcie și mizerie. Facem rugăciune pentru săraci, bolnavi, întemnițați, slabi, dar practic nu întreprindem nimic pentru ei.
Oare așa a procedat Mântuitorul? Oare asta e învățătura creștină? Oare așa se ajunge în Împărăția lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune și nouă cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea să le faceți, iar pe celelalte să nu le lăsați nefăcute? Rugăciunea are locul ei în cadrul vieții, dar nu e calea exclusivă a acestei vieți. Treburile lumii nu se împlinesc numai prin rugăciune, deși ele toate o necesită.
Biserica și formele sociale
Clerul ar putea da explicația cum că le-a revenit împăraților creștini datoria faptei creștine. Argumentul este doar parțial valabil. Biserica trebuie să se asigure că, într-o formă sau alta, în lume se zidește Împărăția lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvânta la întâmplare orice formulă socială, orice lege, orice instituție, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparțin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.
Biserica a lăsat împăraților grija guvernărilor, dar nu se poate identifica și nici nu poate colabora cu orice formă socio-politico-culturală. Biserica a lăsat guvernarea în seama împăraților din motivul înțelept al distribuirii atribuțiilor, care i-a îndemnat și pe apostoli să lase în seama diaconilor problemele economice ale obștii; dar lor le-a rămas cuvântul în toată aria lui de acțiune și influență și cu toate răspunderile.
În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conținut. A dispărut din Biserică ierarhizarea valorilor laice, și deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât și în Biserică. Poporul trebuie organizat și dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligația Bisericii.
E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă și autonomă față de stat, tocmai pentru a putea încreștina statele. Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la niște realități necreștine, în loc să încreștineze ea lumea.
Golul creat de creștini în istorie
Istoria ultimelor două milenii este impregnată de spiritualitatea creștină, dar nu putem să nu constatăm semnele negative ale vremurilor, unele apărute în interiorul creștinătății, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat creștinătatea. Sunt forțe fals mesianice, necreștine și anticreștine, care în ultimele secole au ajuns să domine lumea, și asta datorită golului creat de creștini în istorie.
Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii și tradiții este inaptă să ducă lumea mai departe. Creștinismul formal, oricât este el justificat tradițional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală și dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vestește lumii zările noi, formulând idealurile și modalitățile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează și viitorul istoric, nu e numai morală, ci și socială, nu e numai religioasă, ci e și politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creștinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovnicești formează un tot unitar și înnoitor.
Creștinismul martiric
Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos și a creștinilor. De câte ori vom rătăci drumul ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie și la Duhul Sfânt. Suferințele ce ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră și să ne lumineze mințile.
Aceste gânduri ne vin ca buni creștini ortodocși, iubindu-ne Biserica, dar în condițiile calvarului și Golgotei. De zeci de ani agonizează Hristos în lume, și am fost atât de jecmăniți de orice drept și libertate, încât numai rugăciunea tainică din adâncul inimilor ne-a rămas. Cunoaștem puterea rugăciunii din lucrarea ei în adâncile suferințe ale celei mai aprige și inteligente prigoniri. Ne-am dăruit cu totul lui Hristos. Nicio clipă nu ne situăm în afara Bisericii.
Viziunea creștină asupra lumii, elaborată de martiri și sfinți, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii și ale lumii, căci oamenii aceia au trăit și s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.”
Ioan Ianolide, 1985
Fragment din Ioan Ianolide, „Deținutul profet”, Editura Bonifaciu, 2009, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, publicat și în Revista Atitudini.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Este cutremurator sa afli ca exista oameni desavarsiti, oameni fara compromis in viata lor, oameni cu putere duhovniceasca.
De praznicul Adormirii Maicii Domnului la Man Petru Voda din moastele lui a iesit mir.
Maicutele care au participat la Sf Liturghie dar si mirenii au fost martorii acestei minuni ale lui Dumnezeu
Aviz pentru toti cei de pe aici care asteapta de la Dumnezeu sa intervina!
Aviz pentru toti cei de pe aici care asteapta de la Dumnezeu sa intervina!
In aceasta lume, rugaciunea trebuie sa fie impletita cu lupta sau trairea crestina/apostolica de infruntare a raului.
A ne retrage in rugaciune lasandu-l pe Dumnezeu chipurile "sa lucreze", este o viclenie prin care incercam sa ocolim raul si derivatele sale, ascunzandu-ne de la fata sa, si pe care am combatut-o mereu.