Un articol de: Pr. Dr. Emilian Băbăruși
„Scara” face legătura dintre pământ și cer, între punctul în care ne aflăm și destinația la care trebuie să ajungem. Sfântul Ioan Scărarul face cunoscute cele 30 de trepte sau virtuți prin care călugărul, destinatarul inițial și prin extensie noi, creștinii, trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la Dumnezeu. Vom descrie mai jos de ce credem noi că Scara Sfântului Ioan este potrivită și laicilor, nu doar monahilor.
„Nu vom fi învinuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători cu duhul, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu pentru că nu am plâns” (Scara VII, 73). Aceste preafrumoase cuvinte au fost scrise acum mai bine de 1.350 de ani de Sfântul Ioan Scărarul. El vrea să ne atragă atenția că la judecata sufletului nostru Dumnezeu ne va cere socoteală nu pentru faptele mari pe care le-am făcut, ci pentru că am pierdut timpul în „lucrări mărețe” și nu am plâns pentru greșelile mai mici sau mai mari sau pentru binele pe care puteam să îl facem și nu l-am făcut. Omul zilelor noastre plânge pentru orice ține de trup (că nu are sănătate, bani, lucruri frumoase), numai pentru mântuirea sufletului nu plânge. Cel mai dureros este că nu conștientizează aceasta nici măcar când se află în fața morții. Puține sunt cazurile când, asemenea tâlharului de pe cruce, pe ultima sută de metri a vieții, își dă seama de timpul pierdut și își îndreaptă viața către Dumnezeu. Plecând de la aceste gânduri, îmi propun în rândurile ce urmează să răspund cât îmi permite spațiul unui ziar la întrebarea: În ce măsură sfaturile Sfântului Ioan Scărarul mai pot fi înțelese de omul de azi (mai sunt valabile pentru omul de azi)? El a scris o lucrare intitulată „Scara”, în care prezintă viața duhovnicească a omului ca pe un urcuș pe o scară.
Primul argument despre folosul Scării pentru orice om îl aduce Cuviosul Ioan și se bazează pe credința într-un singur Dumnezeu. „Dumnezeu este al tuturor; este viața tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred și al celor ce nu cred; al celor drepți și nedrepți; al celor cinstitori de Dumnezeu și necinstitori; al celor nepătimași și pătimași; al călugărilor și al mirenilor; al înțelepților și al celor neînvățați; al celor sănătoși și al celor bolnavi; al tinerilor și al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Și altfel nu poate fi. Că la Dumnezeu nu e căutare la față” (Rom. 2, 11) ( Scara I, 4). Vedem deci că, indiferent de drumul pe care l-a ales un creștin, fie al călugăriei, fie al căsătoriei, Dumnezeu este Același pentru toți. Acest unic Dumnezeu adresează tuturor, laici și călugări, același îndemn la mântuirea sufletului, la curățirea sufletului de păcate printr-o luptă interioară neîncetată: „Creștin, citim în Scara, este cel ce urmează lui Hristos pe cât e cu putință oamenilor prin cuvinte și fapte și crede cu o cugetare dreaptă și neprihănită în Sfânta Treime" (I, 6), iar călugărul este „cel ce se ține numai în hotarele și cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul și lucrul. Călugărul este cel ce supune firea sa unei sforțări neîncetate și simțurile sale unei oaze neîntrerupte. Călugăr este cel ce și-a făcut trupul neîntinat, gura curățită și mintea luminată” (Scara I, 9).
Dumnezeu îi cheamă pe toți la desăvârșire
Sunt unii credincioși care le reproșează preoților că le cer, pentru a fi creștini cu adevărat, să renunțe la unele plăceri ale acestei lumi și mai spun ei că nu pot trăi asemenea călugărilor pentru că sunt căsătoriți. Plecând de la cuvintele din Scriptură: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16), Sfântul Ioan explică celor care cred că îndemnul la sfințenie nu se adresează doar călugărilor, ci este valabil și laicilor: „Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: Cum putem noi cei ce viețuim împreună cu soțiile (sau soții) noastre, să petrecem viață călugărească? Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le! Nu defăimați pe nimenea, nu furați de la nimeni, nu mințiți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ce e al altuia să nu vă apropiați; îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face așa, nu veți fi departe de Împărăția cerurilor” (Scara I, 37).
Un alt argument pe care îl putem aduce în favoarea utilității cărții Sfântului Ioan pentru creștinul de rând ar fi că viața duhovnicească nu este doar teorie, ci are și un aspect practic. Creștinul adevărat nu este cel care vorbește frumos, elevat despre Dumnezeu, ci cel care în același timp se luptă să se vindece de patimile sufletești. Asupra acestui aspect ne avertizează Însuși Mântuitorul: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 22). Găsim în „Scara” multe mărturii despre experiența proprie a autorului și experiențele auzite de el la unii părinți înduhovniciți. În acest sens, el folosește sintagmele: „Precum părinții spun” (VI, 16), „Precum mi-a povestit careva dintre cei care au încercat aceasta...” (XV, 22), „Mi-a istorisit careva dintre cei care au suferit cercarea vicleniei” (XV, 63) sau povestește chiar experiența unor părinți pe care i-a întâlnit, precum este cazul Cuviosului Ioan Savaitul (IV, 111). Tot de latura practică a creștinismului, cum spuneam, ține lupta creștinului de a se lăsa de patimi. Oare nu suntem stăpâniți, mai mult sau mai puțin, de ținerea de minte a răului, de bârfă, de minciună, de îmbuibare, de iubirea de arginți, de mândrie, de nepăsare, de lingușire? Ei bine, Sfântul Ioan Scărarul se ocupă în amănunt de toate aceste boli sufletești, le arată cauza, cum evoluează ele și cum se poate vindeca omul de acestea. De aceea, laicul care citește Scara poate să citească doar despre patima care îl interesează. Mai trebuie să adăugăm că lupta împotriva patimilor nu o face creștinul singur, ci doar sub conducerea unui părinte duhovnicesc. Plecând de la episodul ieșirii poporului evreu din Egipt și al luptei aceluiași popor împotriva lui Amalec, sub conducerea lui Moise, Cuviosul Ioan spune că toți avem nevoie „de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu și după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea și cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povățuiți de el, marea păcatelor și să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înșelat deci cei care s-au încrezut în ei înșiși și au socotit că n-au nevoie de nici un povățuitor” (I, 13). Pentru că tot am amintit de nevoia unui părinte duhovnicesc, vom întreba unde se întâlnesc laicii cu el dacă nu în scaunul Tainei Sfintei Spovedanii? Din experiența pastorală, noi, preoții, ne confruntăm de multe ori cu credincioși care în loc să-și asume păcatele făcute, probabil de rușine, dau vina pe alte persoane, ori cuvântul este fără echivoc: „Dezgolește-ți, dezgolește-ți rana în fața doctorului și nu te rușina. A mea e buba, părinte, a mea a rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, și nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci neglijența mea! Fă-te la mărturisire și cu purtarea, și cu chipul, și cu gândul ca un osândit, plecându-te spre pământ și dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului și judecătorului ca ale lui Hristos” (IV, 56).
Scara Sfântului Ioan în opera lui Gogol
Înainte de a încheia aceste rânduri, cred că nu ar strica să dăm mărturie despre un laic care a citit Scara și a fost influențat de ea. Aici putem să amintim de scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol. Potrivit profesorului de filologie de la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moscova, Vladimir Voropaev, Scara Sfântului Ioan a fost una dintre cărțile preferate ale lui Gogol încă din tinerețe. Se pare că acesta, spre sfârșitul anilor 1820, a alcătuit o colecție scrisă de mână „Din carte: O scară care se înalță la cer”. Această lucrare, care cuprinde 92 de pagini, până în 1938 s-a aflat la Muzeul de Istorie din Harkov, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se presupune că a fost dusă în Germania unde soarta i-a rămas necunoscută. Astăzi, la Departamentul de Manuscrise al Institutului de Literatură Rusă (Pușkinski Dom) se află un alt manuscris cu autograful lui Gogol care datează aproximativ din 1843 și care cuprinde extrase din Scara. Imaginea unei scări, spune domnul profesor Voropaev, care leagă pământul cu cerul, mai poate fi găsită într-una dintre primele lucrări ale lui Gogol, și anume în povestea „Noaptea de mai sau femeia înecată” (1829) și, de asemenea, în „Târgul Sorocinski”, „Capitolul din romanul istoric”, „Răzbunare cumplită”. Demn de precizat, spune domnul profesor, este că între 2009 și 2010, când s-au sărbătorit 200 de ani de la nașterea lui Gogol, acestea s-au publicat în Colecția completă a operelor și scrisorilor lui în 17 volume. Reiese astfel că Gogol a citit literatură patristică deoarece dă citate din vechii părinți ai Bisericii - Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Ioan Damaschin, Chiril din Alexandria și alții - și din cei mai noi, cum ar fi Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.
Se înțelege așadar că Scara Sfântului Ioan Scărarul este actuală și trebuie citită de laicii de azi cu creionul în mână și cu rugăciune pentru luminarea minții, deoarece este o carte profundă, și notate păcatele sau patimile ca să conștientizeze de ce patimi suferă, să le mărturisească preotului duhovnic, să urmeze tratamentul duhovnicesc dat de el și numai așa vor ajunge să primească harul Sfântului Duh și să ajungă la ultima treaptă a scării, care este întâlnirea cu Dumnezeu.
Ziarul Lumina
Citiți mai multe despre: Sfantul Ioan Scararul
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică.
Iubiți credincioși,
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul).
Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea N U M A I lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care D U C la Hristos NUMAI după dreptarul credinței Ortodoxe.
Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis:
„Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu PREȚUL vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o SILABĂ din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile DREPTEI credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”.
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea ADEVĂRUL.
Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.
Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: „De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea toată credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2).
Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie STATORNICĂ până la ULTIMA noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri.
Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: „Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: „Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că „după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori – adică ereticii -, care nu vor cruța turma?” (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu?
OARE ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.
Iubiți credincioși,
Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale.
Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă ARMĂ împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, ÎNDOIALA. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei.
Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în DEZNĂDEJDE, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul.
Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea.
De ce?
Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: „Doamne, DE POȚI CEVA, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.” Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: „Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!” Or, aceasta NU este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiți credincioși,
Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință
T A R E,
V I E,
C U R A T Ă,
S T A T O R N I C Ă. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință PUTERNICĂ și toate le vom dobândi.
Îndoiala în credință a adus lumea AICI, la marginea prăpastiei.
Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot.
Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări?
NUMAI prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru PUȚINA voastră credință” (Matei 17, 19-20). „Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!” (Marcu 9, 28-29).
Vedeți ce ne răspunde Hristos?
Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post?
Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune?
În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie ROBIȚI de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.
De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.
http://www.teologie.md/wp-content/uploads/2014/09/Sf.-Nicolae-Velimirovici-Raspunsuri-la-intrebari-ale-lumii-de-astazi.pdf