- Sunt mezinul familiei. Tata a fost militar, un om dur, un spartan, pentru care conta foarte mult disciplina. Corecțiile erau la ordinea zilei. Am dus o viață la țară, în prima parte a copilăriei, aici, la Cezieni, unde am revenit și am ajuns preot, din mila și cu harul lui Dumnezeu. 

Am avut o copilărie destul de grea, am cunoscut lipsuri. Pe mine m-a crescut o bunică, pentru că mama trebuia să muncească. Tata, fiind cadru militar, pleca în aplicații. Bunica mi-a oferit dragostea de care aveam nevoie în copilărie. Ea m-a învățat să mă închin, ea m-a învățat să țin mânuțele în semnul crucii, să îngenunchez seara la icoana Maicii Domnului, să spun rugăciunile „Înger, îngerașul meu” și „Doamne, Doamne, ceresc Tată”. 

Am urmat școala – ciclul primar și gimnazial – în comuna Cezieni, iar liceul la Caracal. În clasa a noua am început boxul de performanță. Am sechele și pe brațe și pe întregul meu corp. Sportul pe mine m-a definit ca bărbat – m-a învățat să rabd, să îndur și să pierd. M-a învățat ca atunci când câștig să nu trăiesc o bucurie prea mare care să mă ducă în mândrie, ci doar să fiu bucuros că s-a întâmplat să câștig, apoi să mă pregătesc imediat pentru meciul următor. Atunci când câștigam, în secunda în care arbitrul îmi ridica mâna, deja mă gândeam la următorul meci.

 

- În satul meu era un fost sportiv, Romulus Cotulbea, pe care îl apreciam pentru ținuta lui morală și pentru disciplină. El m-a dus într-o sală de box, mi-a arătat ringul și mi-a pus mănușile de box în mână. M-am pregătit vreme de câteva luni cu acest sportiv, pentru că apoi a trebuit să plece în Franța și am rămas pe mâinile unui alt antrenor, cu experiență, Radu Gheorghe, care m-a lansat în lumea boxului și alături de dumnealui am cunoscut primele meciuri, primele bucurii, primele lacrimi de fericire sau de durere. Rând pe rând am urcat în categoriile de greutate, până când, în 2004, am avut ultimul meci oficial, când m-am retras și din lumea boxului. 

- Am cucerit titluri de campion județean și campion național. Am fost component al lotului de juniori, am avut meciuri la competiții internaționale. Cea mai mare performanță a fost cucerirea medaliei de bronz la Campionatul Mondial de Box pentru tineret de la Houston, Statele Unite, în anul 1999.

- În cariera mea n-am întâlnit nici un sportiv lipsit de credință. Mi-aduc aminte o întâmplare. Am boxat la Turneul celor 13 națiuni, la Bologna, în Italia, și am întâlnit acolo un rus, Aleksei Soloviev, care era foarte titrat la vremea respectivă. Avea treizeci și doi de ani, era profesor de matematică. Eu aveam doar nouăsprezece ani, eram la vârsta fiului meu. Mi-era frică, vă dați seama, eram debutant! Era primul turneu internațional la seniori. Soloviev avea treizeci și doi de ani și deja era campion, medaliat la olimpiade. Eu aveam o iconiță cu Maica Domnului pe care o țineam și mă rugam, într-un vestiar comun, foarte mare. M-a văzut din cealaltă parte a sălii că eu țin ceva în mână și mă uit și tot strâng și duc la piept. A venit la mine și a văzut că am o icoană cu Maica Domnului. Mi-a arătat că are și el o icoană. Era ca o nucă. Se desfăcea și, pe o parte, era Pantocrator, Dumnezeu Mântuitorul, iar pe cealaltă parte, Maica Domnului, Împărăteasa, cu Pruncul. Și am făcut schimb de icoane. Mi-a dat și o bluză după meci. Tot meciul a făcut „box cu umbra”, cum se spune în box, adică n-a dat lovituri tari, să mă doboare, doar a pus brațul pe mine, adică m-a punctat așa, ușor. M-a protejat prin felul în care a boxat. Iar la sfârșitul meciului, presa din România a scris: „La numai nouăsprezece ani un boxeur rezistă în fața marelui Aleksei Soloviev.” Dar secretul nostru era faptul că eram amândoi ortodocși și credeam în Mântuitorul Iisus Hristos și Maica Domnului.

- În cantonamente eram închiși în camere și nu ieșeam decât la masă, la toaletă și pentru ședințele tehnice. Restul timpului îl petreceam în camere, unde citeam. Practic, nu aveam ce face. Ori studiai tehnici de luptă, ori teorie – nu era cu telefoane, cu internet, ca acum – ori aveai Sfânta Scriptură și citeai din Sfânta Scriptură sau viața vreunui Sfânt, pentru că nu aveai ce face. Unii citeau Eminescu, poezie, proză, fiecare ce îi plăcea. Dar să știți că majoritatea sportivilor, pot să spun că într-un procent de 99%, erau oameni care credeau în Dumnezeu. Chiar dacă nu ne rugam corect sau credința nu era direcționată pe drumul cel bun, adică noi ne rugam: „Doamne, ajută-mă să devin campion, să am bani, faimă!”. Nu relaționam cu Dumnezeu așa cum ar fi trebuit să relaționăm. Totuși exista o legătură, pentru că simțeam prezența lui Dumnezeu în tot ceea ce se întâmpla – tragerea la sorți, atitudinea adversarului, a arbitrului...

- Ce pot să spun? După ani de zile, când eram boxeur la București, la Steaua, am mers să ne rugăm la Patriarhie, când se scot spre închinare moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov. Stând la rând să ajungem la Sfânt, a apărut o maică așa, ca de nicăieri, parcă cu mine vorbea, așa mi s-a părut, și tot spunea: „Știți să vă rugați?”. Or noi, în rugăciunile noastre de până atunci Îi ceream lui Dumnezeu ceea ce nu ne era de folos: glorie, bani și să câștigăm meciuri. Însă maica spunea că nu este corect, că rugăciunile acestea nu ajung la Dumnezeu. Tot înaintând către racla Sfântului Dimitrie, mi-am dat seama că nu știu să mă rog. Și atunci în inima mea a încolțit o dorință. Când am ajuns la Sfântul Dimitrie i-am zis așa: „Dacă poți să-mi duci rugăciunile astea la Dumnezeu, să mijlocești, aș vrea să-L cunosc mai bine. Aș vrea să știu cum să mă rog și aș vrea să-L cunosc pe Dumnezeu.” Cred că maica aceea, de unde o fi apărut, nu știu, a fost trimisă de Dumnezeu. Mă gândeam că se întâmplă ceva, trebuie să trec la un alt nivel. La câteva zile după această rugăciune s-a închis secția de box de la Steaua pentru jumătate de an. A trebuit să mă întorc acasă, să iau viața de la început, după ce ajunsesem oarecum la un nivel. 

După rugăciunea aceea către Sfântul Dimitrie s-a terminat treaba cu boxul și eram neliniștit. Am suferit, am făcut depresie, am zis: „Doamne, ce Te-am rugat și cum îmi răspunzi Tu?!”. Nu înțelegeam nimic, aveam o neliniște și o frământare. Mă dureau toate oasele și inima și sufletul. Am suferit atât de tare, încât simțeam că nu mai încap în pielea mea. Și a trebuit să caut. M-am dus la medic. Medicii vedeau că sunt sănătos. Se mirau: „N-ai, mă, nimic!”. Am ajuns până la atacuri de panică! În fine, am găsit, până la urmă, un duhovnic bun! Părintele m-a ghidat și m-a învățat, într-adevăr, să mă rog. Am început cu rugăciunile începătoare, am început să citesc Psaltirea, acatiste și paraclise. 

- În prezența Părintelui nu mai aveam zbuciumul acela. Simțeam că am ajuns unde trebuie. Inima mea nu mai bătea tare, nu mai căuta nimic, era liniștită. După întâlnirea cu Părintele ori am înviat, ori m-am născut din nou, sau amândouă. Deci cu siguranță s-a întâmplat „declicul” acela care m-a adus pe calea pe care trebuia. Sincer, nu pot să descriu în cuvinte întâlnirea cu Părintele. Părintele m-a sfătuit să renunț la box. Mi-a explicat că scopul vieții este să Îl trăim pe Dumnezeu și să fim lumină pentru cei din jurul nostru.

- Soția mea mi-a cerut ferm să renunț la box. Mi-a spus că nu stăm de vorbă dacă continui cu boxul. Iar Părintele, chiar mi-aduc aminte că i-a scris pe niște cărți: „Soră, îți mulțumesc! Ce n-am reușit eu, de când îl spovedesc, ai reușit tu să faci!”. Și așa am renunțat să boxez. Am mers la Facultatea de Teologie. Am urmat prima dată specializarea Teologie didactică. Am fost profesor timp de aproape unsprezece ani. Nu mă simțeam împlinit. Îi vedeam pe preoți îmbrăcați în veșminte, cum slujeau, cum predicau și cum vorbeau cu credincioșii. Simțeam că ei sunt în ring și că eu sunt doar pe lângă ei. Și mi-am dorit să intru în ring. Și atunci am urmat cursurile celei de-a doua specializări, Teologie Pastorală, tot în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă de la Craiova. În 2015, am fost hirotonit preot pe seama parohiei Bondrea din comuna Cezieni. Din 2022, am venit în parohia din Cezieni, cu hramul Sfântul Dumitru, pentru că s-a eliberat un post de preot. Acum sunt preot în satul unde m-am născut și am crescut.

- Da. În decembrie 2022, prin Compania Națională de Investiții, am început un program de restaurare a bisericii. Cu ajutorul oamenilor, al foștilor și al actualilor sportivi care au ajutat material și sufletește, proiectul s-a finalizat. Și am mers la Preasfințitul Sebastian să-l rog să vină să resfințim biserica. S-a uitat pe agendă și mi-a zis; „Nu mai există nici o duminică. Iar în cursul săptămânii, nu prea aș face slujbă arhierească de resfințire, pentru că nu vin oameni”. Dar, uitându-se din nou pe calendar și pe agendă, a zis: „Dar ce zici de 27 octombrie?”. Am rămas puțin blocat, pentru că, vă dați seama, m-am gândit că era sfântul căruia i-am cerut să mijlocească pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu. Și iată că slujesc la parohia Sfântului Dimitrie în satul meu natal și resfințirea s-a făcut în ziua de cinstire a Sfântului Dimitrie, chiar de hramului bisericii. Eu nu știu dacă se poți numi întâmplări.

- O, cu dușmanul nevăzut! Boxeurii, foștii sportivi și actualii sportivi pot să confirme: privind adversarul în ochi îi poți anticipa mișcările și loviturile. Și te ajută foarte mult în disputa aceasta, unu la unu. Or, dacă nu-l vezi, nu poți să anticipezi ce urmează. Este mult mai greu să lupți cu adversarul nevăzut. Pentru că nu putem anticipa mișcările vicleanului adversar nevăzut. Dar noi îi avem pe Sfinții Părinți care au luptat cu dușmanul nevăzut și învățăm din experiențele și din trăirile lor. Viețile lor sunt exemple demne de urmat pentru noi.

- În primul rând, în box, așa cum am spus și la început, înveți să înduri, adică să duci. Când ți se pare că e prea mult, când consideri că viața te încearcă și vrea de la tine mai mult, înveți să te motivezi, să rabzi, să duci greul și să mergi mai departe. Și parcă, să zic așa, boxul a fost pentru mine ciclul acela de la grădiniță, unde învățam primele lucruri – să vorbim, să comunicăm, să ne organizăm. Imaginați-vă, la vârsta aia, ce nu poți face? Puteam să aleg drumuri greșite, să fiu dependent de alcool, de droguri! Pentru mine, boxul cred că a fost o perioadă îngăduită de Dumnezeu ca să mă salveze. Pentru că în box înveți să te înfrânezi și să rabzi. Ca să mă încadrez în categoria de greutate trebuia să mă înfrânez de la mâncare.

- N-ai timp să te gândești la așa ceva. Pur și simplu era o întrecere, unde trebuia să punctezi. Boxul nu este o bătaie. Boxul este o întrecere a celor mai curajoși sportivi și se poate asemăna cu spada, cu floreta, adică pas înainte, pas înapoi. Ca la balet. Să faci adversarul să lovească în gol și apoi să revii tu și să punctezi. Or, ce s-a făcut acum în industria boxului profesionist prin K1 și MMA e un măcel. S-au întors înapoi la anii gladiatorilor din antichitate, din timpul lui Nero până în timpul lui Dioclețian, când, spre deliciul împăraților, mureau oameni. Adică mi se pare ceva agresiv astăzi. Băiatul meu cel mare, Alexandru, face box, dar îl are ca model pe Muhammad Ali – Cassius Clay. Dacă vă uitați la meciurile de pe vremea lui, vedeai un spectacol. Făceau spectacol pe ring, erau artiști. Cu adevărat sportivi. Mie mi-a plăcut boxul și am practicat boxul amator. Nu ură, nu dușmănie, pentru că n-ai nimic de împărțit cu omul cu care lupți pe ring. Mâncam după aceea la masă cu el. Ne salutam, ne îmbrățișam. 

- M-am căsătorit în 2004. Fac anul acesta douăzeci de ani de căsnicie. Când a apărut primul copil, în 2005, eu am luat la facultate. Și practic, munceam cu drujba prin sate, tăiam lemne pe la oameni, munceam pe la bătrâni cu ziua, ca să pot să aduc acasă ceva, să le pun pe masă. N-aveam bani nici de Pampers, aveam scutece ca pe vremuri, ni le făcea bunica mea din cearceafuri vechi. Și l-am crescut. Iar la un an de zile a venit cel de-al doilea, Iosif. Eu aveam deja un an de facultate și m-am înscris la concursul pentru suplinitori în învățământ. Am luat examenul, la inspectorat, și am obținut catedră într-o comună îndepărtată de casă, Sprâncenata, la șase sate distanță. Mi-am vândut laptopul și mi-am cumpărat o Dacie veche și făceam naveta cu ea. Și așa a început viața de profesor. Am făcut naveta în aproape tot județul Olt. Apoi am predat și în satul meu, Cezieni, apoi am predat și în comuna natală a tatălui meu, Piatra Olt, și la Drăgănești de Olt, și la Vlădila, deci am predat prin tot județul. An de an mergeam la examen și primeam, ca suplinitor, o catedră pe undeva. Tot așa, până în anul 2015, când am finalizat cursurile celei de-a doua facultăți, Teologia Pastorală, și am fost hirotonit preot, dar în satele învecinate ale comunei, Bondrea și Pârlătești. Din 1 decembrie 2022, sunt preot în satul meu natal, Cezieni.

Presvitera Diana-Mihaela: Primii ani au fost foarte grei, să știți. Chiar foarte grei au fost. Dar, cu nașterea fiecărui copil, Dumnezeu ne-a dăruit câte ceva. La nașterea lui Alexandru, Părintele a luat la facultate. La nașterea lui Iosif, Părintele a luat la a doua specializare, Teologia pastorală. După care, la Nicușor, Părintele a putut să facă C.A.R., să punem acoperiș, că ne ploua în casă. La Ana era deja titular în învățământ.

Părintele Constantin: Da, la al patrulea copil am absolvit facultatea și predam religia ca profesor titular, la al cincilea am fost hirotonit preot, iar la al șaselea mi s-a dat a doua parohie și preoteasa mea a reușit să se angajeze. Cu nașterea fiecărui copil, Dumnezeu ne ridica și mai sus, și mai sus.

Presvitera Diana-Mihaela: Mi-a dat Dumnezeu și Maica Domnului copii sănătoși. Fiecare copil este născut la nouă luni. Nu am avut nici o cezariană, nici o complicație. Am avut o mică problemă cu Ana-Maria, a avut cordonul ombilical de două ori înfășurat în jurul gâtului, dar m-a ajutat Dumnezeu. Am avut o asistentă bună! A împins-o înapoi, i-a rupt cordonul și a tras-o repede afară. Mergeam la spitalul din Caracal, acolo i-am născut pe toți, culmea, fără nici un bănuț. Mă rugam la Maica Domnului. Maica Domnului face minuni, să știți! Mă rugam la Maica Domnului să ies bine de acolo și chiar am ieșit bine. Când l-am născut pe David, mezinul, Părintele n-a știut că sunt la spital. Nici n-a știut că am născut. 

 

Părintele Constantin: Eram la Tismana, îmi dădeam examenul de grad, în preoție. N-am știut că i-a venit ceasul, am aflat de la un enoriaș din parohie care m-a sunat că i-a decedat tatăl și în același timp m-a felicitat pentru că mi-a născut soția. Dumnezeu a făcut minuni cu nașterile copiilor mei. Preoteasa mea este născută prematur, la șapte luni. Iar copiii, toți s-au născut la termen. Și doctorii s-au mirat! Șapte nașteri la termen. Pot să spun că ea este mâna de fier care i-a ținut așa, strâns. 

Presvitera Diana-Mihaela: Trezindu-mă, de multe ori, cu noaptea-n cap. Asta însemnă pe la cinci, cinci și jumătate, ca să fac mâncărică. Și pachetele pentru ei, pentru școală. De la paisprezece sendvișuri pe zi în sus. 

Părintele Constantin: Apoi mâncarea de prânz. După aceea, seara, cum a fost vremea rece, aprindea focurile. Dacă o vedeți cum sparge lemne, pentru că eu mai alerg cu diverse probleme pentru biserică, sunt prins cu atâtea. Acuma fiind post am mai mult de spovedit, trebuie să merg la bătrâni și muribunzi... Dacă o vedeți cum sparge lemne cu securea, ca bărba­ții! Este o femeie puternică și nu putea altă femeie să facă față așa de bine vieții pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu.