Cuviosul Gherasim s-a născut pe la începutul secolului 5 în sudul Asiei Mici și a îmbrățișat viața monahală din tinerețe, petrecând la început în pustia Tebaidei din Egipt. Mai târziu el a mers și s-a așezat în Palestina, în pustia Iordanului, nu departe de străvechiul oraș Ierihon și a întemeiat acolo o mânăstire.

Se spune că în obște sa erau peste 70 de pustnici care cinci zile din săptămână locuiau la deșert, îndelednicindu-se cu rugăciunea și lucrul mâinilor și mâncând numai puțină pâine, apă și curmale, iar sâmbăta și duminica veneau în mânăstire la Sfânta Liturghie, gustând apoi ceva mâncare gătită și puțin vin.

În Postul Sfintelor Paști, Cuviosul Gherasim nu mânca nimic, ci trăia numai cu Sfânta Împărtășanie, dar cel mai cunoscut episod din viața sa rămâne cel legat de ineditul lui… animal de companie.

Odată, fiind Sfântul Gherasim în pustie, a venit la el un leu care, cu ochi blânzi, i-a arătat laba piciorului umflată și infectată din pricina unui ghimpe. Fără teamă, cuviosul i-a scos ghimpele, i-a curățat rana și a învelit-o, iar leul nu a mai plecat, ci a rămas lângă stareț ca un ucenic supus. Sfântul îl hrănea cu pâine sau cu linte și i-a rânduit chiar o „ascultare”: să pască catârul mânăstirii cu care aduceau părinții apă de la râul Iordan. Și astfel, în fiecare zi, leul ducea ascultător catârul la păscut, ținându-i frâiele cu gura.

Într-o zi însă, leul a adormit la soare și, trecând un negustor din Arabia către Ierusalim, a găsit catârul slobod și l-a luat. Când leul s-a întors la mânăstire fără catâr, starețul l-a certat, crezând că îl mâncase și i-a poruncit să ia ascultarea catârului, adică să care chiar el apă de la râul Iordan. După o vreme, negustorul, întorcându-se de la Ierusalim pe același drum, s-a întâlnit cu leul care îndată a cunoscut catârul mânăstirii și s-a repezit să îl ia. Negustorul și slugile lui au fugit care-ncotro și leul s-a întors la mânăstire, aducând starețului catârul și trei cămile, încărcate cu grâu ale negustorului.

Când Cuviosul Gherasim s-a mutat la Domnul, s-a întâmplat ca tocmai în ziua aceea leul să nu fie prin preajmă. Când s-a întors însă, îl căuta pe stareț și atunci unul dintre părinți l-a dus la mormânt, iar leul a început să se bată cu capul de pământ, răcnind foarte tare și îndată a murit pe mormântul starețului său.

Legătura dintre sfinți și animale pe care o întâlnim adesea este o formă firească de manifestare a armoniei dintre omul ajuns la sfințenie și tot restul creației și este întotdeauna diferită de atașarea bolnăvicioasă a unora din zilele noastre pentru care animalul de companie ajunge să înlocuiască relațiile umane sau se transformă chiar într-un soi de „idol emoțional” care înlocuiește până și legătura omului cu Dumnezeu.