Prima închegare de viață monahală organizată în vatra Mănăstirii Neamț a avut loc la începutul secolului XIV, datorită întâiului egumen cunoscut al lavrei, anume ieroschimonahul Gherman (1320-1362), care adună pe sihaștrii nevoitori aici într-o obște de sine-stătătoare. Înainte de el, sihaștrii nemțeni duceau viață pustnicească idioritmică, despre care se știe foarte puțin.

În a doua jumătate a secolului XIV, viața duhovnicească din Mănăstirea Neamț ia o amploare mult mai mare, încât primii domni mușatini sunt îndemnați să zidească aici o biserică de piatră, cu hramul Înălțarea Domnului. Numărul mare de morminte monahale, majoritatea din secolul XIV, situate în jurul primei biserici mușatine, ca de altfel în toată incinta Mănăstirii Neamț, dovedește cu prisosință cât de intensă era viața călugărească în această vatră străbună. Unele dintre aceste morminte se află chiar sub temeliile bisericii voievodale zidite de Ștefan cel Mare, în anul 1497. Altele sunt sub chiliile din incintă, iar altele, ceea ce este și mai concludent, se află sub pavajul ce duce la ușa bisericii voievodale din 1497. Aceasta dovedește că mormintele sunt mai vechi decât biserica.

Întrucât multe dintre osemintele monahilor din incintă nu posedă tradiționalele cărămizi cu numele și data morții lor, este dificil să se stabilească precis identitatea și frecvența vieții monahale aici, pe epoci. Unul Dumnezeu știe câte moaște sfinte de cuvioși monahi nemțeni se află în acest cimitir călugăresc, unic de altfel în țara noastră.

Sfințenia vieții călugărilor nemțeni din secolul XIV o dovedește cu prisosință recenta descoperire prin minune dumnezeiască a moaștelor unui sihastru sfânt din această epocă, aflate chiar sub pavajul central ce duce la biserică.

Acest fapt s-a petrecut în zilele de 24-26 mai 1986, când s-a observat că, la jumătatea distanței dintre clopotniță și biserică, pavajul gros de piatră și ciment s-a ridicat circa 30 cm pe dimensiunea unui mormânt, în chip miraculos.

Săpându-se cu atenție, la 1,5 metri adâncime s-a aflat trupul proslăvit și înmiresmat al unui călugăr cu viață sfântă din secolul XIV, așezat aici înainte de zidirea bisericii voievodale și a pavajului.

Osemintele, galbene și binemirositoare, erau încă legate între ele și prezentau toate condițiile cerute moaștelor de către canoanele Bisericii Ortodoxe.

După deshumare, osemintele aflate s-au așezat într-un sicriu și s-au depus în biserică de către obștea călugărilor nemțeni, în sunetul clopotelor, cu toată evlavia și rânduiala cuvenită.

Vestea descoperirii acestor sfinte moaște s-a răspândit imediat în toată țara. Încă din seara zilei de luni, 26 mai, noaptea, și mai ales în zilele următoare veneau sute de pelerini, țărani, orășeni și intelectuali să se închine la sfintele moaște.

Mai întâi aprindeau lumânări în jurul mormântului și făceau metanii cu lacrimi de bucurie, că ne-a descoperit Dumnezeu un sfânt nou rugător al neamului nostru. Apoi intrau în biserică și se rugau cu mare credință și emoție la sfintele moaște și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cerându-le ajutor ceresc și dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci au văzut o așa de mare minune în România de astăzi. Până acum nu se știe numele cuviosului aflat la Mănăstirea Neamț.

Iată câți sfinți necunoscuți ascunde încă pământul sfânt al țării noastre!”

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 88-89, extras preluat de Doxologia)