Sfântul Nicolae Velimirovici
Mulți și-au dat singuri numele de „Salvatori al omenirii”, dar cine dintre aceștia ar fi putut măcar să VISEZE că ar putea scăpa omenirea de moarte?
Mulți învingători au fost, în istorie, dar câți dintre ei au BIRUIT moartea?
Mulți regi de pe pământ și-au numărat cu milioanele supușii, dar între ei cine și-a numărat drept SUPUȘI ai săi și viii, și morții?
N I M E N I în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, ci este Lumea Nouă și Ziditorul ei.
El a arat câmpia celor vii și câmpia celor morți și în amândouă a semănat sămânța vieții.
Morții SUNT pentru El ca și cei vii, viii ca și cei morți.
Moartea NU este o opreliște pentru împărăția Sa.
A călcat-o în picioare și a deschis împărăția înapoi în timp de la Adam și Eva și înainte peste veacuri până la ULTIMUL om ce va fi trăitor pe pământ.
El S-a uitat și a văzut că viața nu se sfârșește odată cu moartea trupului, D A R îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulți îi vede vii în mormânt, și pe mulți morți în trupuri vii. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), a spus El apostolilor.
Moartea trupului NU aduce, așadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuiește numai păcatul de moarte săvârșit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei,
F Ă R Ă ca între moartea trupului și a sufletului să fie vreo legătură.
A străbătut cu vederea Sa timpul cum străbate fulgerul norii și a văzut stându-I înainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult și suflete care se vor naște.
Prorocului Iezechiel i s-a arătat în vedenie o vale plină de oase moarte și nu a știut, până ce Domnul nu i-a dezvăluit, dacă oasele acestea pot fi aduse sau nu la viață.
„Fiul omului, vor învia oasele acestea?”
L-a întrebat Domnul. „Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu știi aceasta” (Iezechiel 37, 3).
Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele.
Trupul și oasele sunt D O A R veșmânt și armură pentru suflet. Veșmântul îmbătrânește și se zdrențuiește ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va înnoi și va îmbrăca iarăși în el sufletul dus odată.
Hristos a venit ca să ALUNGE frica cea veche din oameni, dar și ca să aducă o FRICĂ NOUĂ: F R I C A DE P Ă C A T.
Frica veche era frica de moartea trupului;
frica nouă va să fie frica de moartea SUFLETULUI,
frica pe care Hristos a ascuțit-o și a întărit-o.
Frica de moartea trupului îl face pe om să cheme în ajutor lumea.
De frica de moarte, omul se proțăpește în lume, se AGAȚĂ DE LUME, se întinde în lume, doar doar să-și lungească permisul de rezidență într-însa, doar doar șederea să-i fie cât mai lungă și cât mai dulce. „Nebune!” i-a spus însă Domnul bogatului sărac sufletește, „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău; și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). A spus Domnul că omul care se teme pentru trup, dar n-are grijă de suflet este NEBUN.
Și a mai spus încă: „Viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca 12,15).
Dar în ce stă?
În Dumnezeu stă, care DĂ viață sufletului prin cuvântul Său, și prin suflet trupului.
Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat și învie sufletele păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească.
Și a făgăduit să învie și trupurile celor care au murit.
Prin iertarea păcatelor,
prin învățătura Sa și
prin preacuratul Său Trup și Sânge
a înviat morții și îi învie și astăzi.
Iar că, la sfârșitul veacurilor, va învia morții, a arătat nu numai prin cuvinte, ci și prin FAPTE, înviind pe unii din moarte încă în vremea vieții Sale pământești și înviind El însuși.
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Mulți din cei morți au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu și s-au sculat la viață. Unul din ei ni se înfățișează în Evanghelia de astăzi.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime”. Acestea se întâmplau la foarte scurtă vreme după minunata tămăduire a slugii sutașului roman din Capernaum. Grăbindu-Se a face cât mai mult bine spre pilda credincioșilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povârnișurile Hermonului, stă până astăzi satul Nain, pe atunci o cetate întărită cu zid. Iisus era însoțit de ucenici și de o ceată mare de oameni, care văzuseră multele minuni din Capernaum și așteptau acum să vadă și să audă și mai multe, pentru că ceea ce săvârșea Hristos nu se mai văzuse și nu se mai auzise până atunci în Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor râuri de lapte și miere.
„Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea.” De-abia ajunsese la porțile cetății, când a întâlnit alaiul de îngropare, care ieșea din cetate.
S-a întâlnit Domnul cu slujitorul;
Dătătorul de viață s-a întâlnit cu moartea.
Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum și din faptul că l-a dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viață. Mama trebuie să fi fost dintr-o familie bogată și nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea un alai atât de mare.
„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază, ci și pentru că lovitura primită era deosebit de grea. Femeia își pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de față trebuie să fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile și deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toți așteptăm ca durerea să ne fie împărtășită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva drag, părtășia celorlalți la durerea noastră nu ne împuținează cu nimic suferința.
Când cei slabi mângâie pe cei slabi, SLABĂ e și mângâierea.
Pe cei adunați împrejurul unui trup mort îi încearcă un simțământ ascuns, nedat pe față, și acest simțământ este rușinea.
Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e și rușine de ea, iar rușinea aceasta este o dovadă- o dovadă chiar mai puternică decât frica-
a faptului că moartea e urmarea PĂCATULUI.
Așa cum bolnavul se rușinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă, tot astfel și oricine are conștiință se rușinează cu arătarea mortalității sale.
Rușinea de moarte DOVRDEȘTE obârșia și destinul nostru de nemurire.
Animalele se ascund când mor, de parcă și lor le-ar fi rușine cu moartea.
Cât de puternic trebuie să fie deci acest simțământ în ființele cuvântătoare!
De ce folos ne sunt toate strigătele, toate deșertăciunile noastre, toată cinstea și lauda, când simțim că vasul nostru pământesc se sfărâmă?
Atunci ne cuprinde rușinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât și pentru că ne dăm seama de NEBUNEASCA deșertăciune cu care l-am umplut toată viața, deșertăciune a cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el nu numai peste pământ, ci și spre cer.
Căci esența sufletului RĂSPÂNDEȘTE în trup și suflet fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem și noi, și după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viața- mireasma cerului S A U duhoarea păcatului.
Domnului îi e milă de cei deznădăjduiți.
Îi e milă de slăbiciunea noastră.
„Și văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (Matei 9, 36). Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute, nici împrăștiate.
DACĂ L-ar avea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniți, nici rătăciți.
Unii îl văd, unii caută să-L vadă, alții însă sunt orbi față de El și își bat joc de cei care îl caută. Așa se rătăcesc oamenii și o iau care încotro, fiecare fiindu-și PROPIU său păstor.
Dacă s-ar T E M E oamenii de Dumnezeu MĂCAR pe jumătate așa cum se tem de moarte, NU s-ar mai teme de moarte.
Domnului i-a fost milă de acea biată mamă.
„Nu plânge!” i-a spus.
A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise și singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni.
Dar Dumnezeu?
Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el?
Poate omul să aibă o însoțire mai strânsă decât cu Dumnezeu?
Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama și tatăl, și frații, și surorile, fiii și fiicele?
El ne dă rude, și tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăsește;
ochiul Său nu ostenește a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă NICIODATĂ.
Străpungerea morții NE UNEȘTE și mai strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Nu plânge! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndurerată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulți dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărțirea de trup;
le spune Cel care Ș T I E TOTUL despre sufletul băiatului mort, Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu aceleași cuvinte căutăm și noi să mângâiem jalea celor îndurerați, chiar dacă și inimile noastre sunt pline de lacrimi.
Dar în afară de compasiunea noastră nu le putem oferi îndoliaților nimic spre mângâiere.
Puterea morții într-atât a întrecut puterea noastră încât de-abia ne mai târâm, ca niște gâze, în umbra ei.
Iar când îngrămădim pământ deasupra unui trup, ne e de parcă deasupra noastră înșine îngrămădim țărână în întunecimea gropii.
Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Și El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns și pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plâng: „Că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).
NIMIC nu-l liniștește și nu-l curăță pe om mai mult decât lacrimile.
În predania ortodoxă despre mântuire, LACRIMILE sunt cel dintâi mijloc de curățire a sufletului, a inimii și a minții.
Și nu numai pe morți avem să-i plângem, ci și pe cei vii, și
MAI ALES PE NOI ÎNȘINE,
așa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri” (Luca 23,28).
Sunt însă lacrimi și lacrimi.
Apostolul Pavel îi îndeamnă pe tesalonicieni: „Să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde” (I Tesalonicieni 4, 13), ca păgânii și ca cei fără Dumnezeu, care își plâng morții ca pe niște pierduți.
Creștinii să-și plângă morții lor nu pentru că i-au pierdut și nu mai sunt cu ei, CI pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se ierte celor morți păcatele și să intre ei, cu mila Lui, în împărăția cerurilor.
Creștinul TREBUIE să plângă și pentru sine însuși din pricina păcatelor, și cu cât mai DES, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credință și nădejde, CI dimpotrivă, ca unul care are CREDINȚĂ în Dumnezeul cel viu și NĂDEJDE în mila Lui și în viața veșnică.
Dacă lacrimile ne sunt, în înțeles creștin, de atâta folos, de ce spune Domnul acelei mame:
Nu plânge? Aici e cu totul altceva.
Femeia plângea ca cineva care NU are nădejde; și nu plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale,
CI pentru pierderea copilului, pentru PĂRUTA lui nimicire, pentru veșnica despărțire de el.
D A R era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor și al morților.
Nu are de ce să plângă nimeni cu El de față!
Când fariseii i-au cerut socoteală Domnului pentru faptul că ucenicii Lui nu postesc ca cei ai lui Ioan, Domnul a răspuns: „Puteți, oare, să faceți pe fiii nunții să postească, câtă vreme Mirele este cu ei?” (Luca 5, 34).
Poate, așadar, să plângă cineva când este cu el Dătătorul-de-Viață, în a Cărui împărăție nu sunt morți, ci numai vii?
Dar NEFERICITA văduvă nu-L cunoștea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu. Își jelea singurul copil cu bocete deznădăjduite, ca toți iudeii- și ca toți păgânii- care n-au avut niciodată credința în învierea morților, sau având-o vreodată, au pierdut-o.
Durerii ei ieșite din minți, izvorâte din NEȘTIINȚĂ, i-a spus Domnul: „Nu plânge!”
NU i-a spus așa cum mulți zic celor ce jelesc: „Nu plânge!” în înțelesul că lacrimile nu ajută la nimic. „Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Așa a fost să fie; și noi vom merge pe aceeași cale.”
Iată toată mângâierea, mai bine zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce altora, și care nu mângâie pe nimeni.
Dar altceva vrea să spună Hristos când zice: Nu plânge!
„Nu plânge, PENTRU CĂ sunt Eu aici.
Eu sunt păstorul tuturor oilor, și niciuna NU poate să fie ascunsă undeva unde să nu știu Eu. Fiul tău NU a murit în felul în care crezi tu.
Nu: doar sufletul i s-a despărțit de trup.
Eu am putere asupra sufletului său așa cum am putere și asupra trupului.
Pentru durerea ta, care vine din neștiință, și a tuturor celor din jurul tău, am să unesc iarăși sufletul băiatului cu trupul, am să-l aduc la viață; nu atât pentru el, cât pentru tine, și pentru toți oamenii aceștia, CA SÂ CUNOAȘTEȚI că Dumnezeu veghează asupra oamenilor și că Acela Eu sunt, Mesia și Mântuitorul lumii”.
Iată cu ce înțeles a spus Hristos mamei: „Nu plânge!” A spus și a trecut la FAPTĂ.
„Și apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.
Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
A atinge morții sau lucrurile dimprejurul morților era socotit de Lege necurăție, și era oprit. Această opreliște își avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu și viața erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuținat, și cu ea și prețuirea vieții omenești, multe așezăminte, printre care și acesta, au ajuns superstiții, și au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Așa stăteau lucrurile, bunăoară, și cu tăierea-împrejur a trupului, și cu odihna de Sabat.
Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese a fi zeificată forma DEȘARTĂ a Legii.
Hristos a RESTAURAT duhul și viața acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei, păstrătorii Legii Vechi, erau atât de învârtoșate și pline de întuneric încât, dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), ei au vrut să-L ucidă.
Pentru ei Sabatul era mai PRESUS de om, mai presus chiar și decât Fiul lui Dumnezeu!
Domnul însă NU S-a uitat la mânia lor;
El a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viața și mântuirea sunt mai de seamă decât tradițiile și obiceiurile. Și în împrejurarea de față iarăși a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea învierii săvârșite de Domnul a fost atât de răvășitoare încât bătrânii evreiești au rămas fără grai și nici n-au mai putut să scoată vreun cuvințel de împotrivire.
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
Iisus a poruncit băiatului în NUMELE Său, iar nu cum au făcut profeții Ilie și Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort.
Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui.
Cu puterea Sa îi poruncește Domnul băiatului să se întoarcă la viață, să se ridice din patul morții. Ție îți zic. Cu aceste cuvinte- pe care Domnul nu le-a mai rostit altădată când a înviat morții- a vrut să arate că a săvârșit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere.
Că are PUTERE asupra morților ca și asupra viilor.
De asemenea, minunea NU s-a făcut ca răspuns la credință, cum s-a întâmplat la învierea fiicei lui Iair; nici NU se aștepta cineva din convoiul de înmormântare la o minune, așa cum a fost la învierea lui Lazăr. Nu; minunea s-a săvârșit NUMAI cu CUVÂNTUL cel puternic al lui Hristos.
„Și s-a ridicat cel mort și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui”.
Făptura a auzit glasul Făcătorului și I-a ascultat porunca.
ACEEAȘI P U T E R E DUMNEZEIASCĂ ce a insuflat pulberii suflare vie, și a făcut din pulbere om, lucrează acum aducând viață pulberii moarte, făcând sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele și carnea să se miște.
De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului și într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să ÎMPLINEASCĂ PORUNCA.
Supusul a cunoscut vocea Domnului său.
Tânărul s-a ridicat din raclă și a început să vorbească.
De ce a început să vorbească îndată?
Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului și l-a ridicat din raclă.
Trebuia să audă cu toții glasul și vorbele tânărului, ca să NU rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuși s-a întors cu adevărat la viață.
Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat și l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut și l-a luat și l-a îmbrățișat, toată îndoiala i-a părăsit pe privitori.
De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un D A R, așa cum a fost și când l-a născut.
Viața este DARUL lui Dumnezeu.
Dumnezeu DĂ viața omului din mâna Sa;
El ia de mână pe fiecare om zidit și-l dă acestei vremelnice vieți pământești.
Domnul l-a luat pe băiat de mână și l-a dat mamei sale ca să-i arate că NU ÎN ZADAR i-a spus: „Nu plânge!”
I-a spus știind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai și auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o FAPTĂ cu adevărat mângâietoare.
În sfârșit, Domnul A MAI VRUT și să ne învețe că, atunci când săvârșim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înșine, cu luare-aminte și din toată inima, nu prin alții, nu fără grijă, nu plictisiți și nu ca și cum abia am aștepta să scăpăm odată de corvoadă.
Vedeți câtă dragoste și frumusețe este în fiecare cuvânt și în fiecare mișcare a Mântuitorului. El ne arată și în această împrejurare, ca și în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârșit, ci desăvârșit este și CHIPUL DĂRUIRII.
„Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Hristos le-a alungat frica de NĂLUCI și de VRĂJITORI, dar frică tot a mai rămas în ei.
Dar frica aceasta este bună:
ESTE FRICA de Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude și să-L slăvească pe Domnul.
Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele proroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliților încă din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18).
Poporul acesta NU ERA ÎN STARE să se ridice la înțelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, așa întunecați și asupriți de străini cum se aflau, să creadă cel puțin că Hristos este un proroc mare.
Măcar să fi ajuns și capii Ierusalimului la înțelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos!
Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.
Dar fiecare face ceea ce-i stă în fire:
Hristos a adus celor morți viața, iar capii evreiești au luat viața de la Cel Viu.
El era iubitorul de oameni, iar ei ucigașii de oameni și de Dumnezeu.
El era Făcătorul de minuni al binelui, iar ei făcătorii de minuni ai răutății.
Dar până în sfârșit, răii aceștia NU au putut să ia viața nimănui, ci doar pe sine s-au lipsit de viață.
Căci toți prorocii pe care i-au ucis au RĂMAS VII la Dumnezeu și între oameni, pe când ei au rămas ascunși ca șerpii în umbra acestor proroci, prin generații, ca să primească osândă și
să fie ANATEMA DIN NEAM ÎN NEAM!
Când L-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.
Iar Cel care atât de lesne învia pe alții a înviat El însuși din morți, și
S-a arătat în cer și pe pământ ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsă,
ci tot mai MULT se întețește, tot mai MULT strălucește.
NOI TOȚI în această lumină viețuim.
Și această Lumină a luminilor se va arăta încă o dată, CURÂND, și o vor vedea toți viii și toți morții.
Și va fi aceasta la sfârșitul veacurilor, la capătul istoriei omenești, când Iisus Domnul nostru vine să judece T OȚ I oamenii care au trăit pe pământ, de la Adam până la sfârșit.
Atunci se va vedea încă o dată, în plinătatea lui, adevărul cuvintelor Mântuitorului:
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia”.
MINUNEA învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârșită și din M I L Ă față de o mamă îndurerată,
dar și pentru CREDINȚA noastră în obșteasca ÎNVIERE din morți, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăților, în bucuria bucuriilor.
Slavă și laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
(Despre mila lui Dumnezeu )
„Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13)
Iubiți credincioși, nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: „Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).
Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui NU ARE MARGINI. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).
Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3).
Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).
Iubiti credinciosi,
Iubiți credincioși, Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.
Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pământ a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu în biserici, pe câmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit până la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, câmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pământului.
Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer și suspinând din adâncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, “plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45).
Alteori, pentru PĂCATELE OAMENILOR, ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ VINĂ PESTE OAMENI BOLI GRELE, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat.
Uneori se ridică mari tulburări și RĂZBOAIE între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu RUGĂCIUNI și ZILE DE POST din TOATĂ INIMA, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicând: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9).
Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducând mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sunt cutremure grele de pământ. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpânește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?
Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pământ boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gândaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfântul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rânduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc.
Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cât de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?
Așadar, frații mei, cugetând noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atâtea suferințe, care sunt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcând noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: “Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său“ (Pilde 11, 17).
Când vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducându-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) și “dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 8). De asemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa RĂBDARE (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți.
Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfânta Scriptură despre CONVORBIREA fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor.
Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: “Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: “Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: “Ascultați cuvântul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pământ, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?“ (Matei 18, 23-34).
Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul“ (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: “Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decât jertfă: “Mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).
Iubiti credinciosi,
Până aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra CELOR RĂI, SPRE A-I ÎNTOARCE LA POCĂINȚĂ. Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amândouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârșit mai mult rău decât alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stârpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).
Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strâmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adâncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugându-se, zicea:
“Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale...“
Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: “Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele...“
După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și până la sfârșitul său a împărățit peste Israel, neîncetând a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.
Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare de toate păcatele și mântuirea sufletului său.
Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii.
Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sunt atâția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sunt atâția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sunt atâția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).
Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobândim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfârșit. Amin.
Mulți și-au dat singuri numele de „Salvatori al omenirii”, dar cine dintre aceștia ar fi putut măcar să VISEZE că ar putea scăpa omenirea de moarte?
Mulți învingători au fost, în istorie, dar câți dintre ei au BIRUIT moartea?
Mulți regi de pe pământ și-au numărat cu milioanele supușii, dar între ei cine și-a numărat drept SUPUȘI ai săi și viii, și morții?
N I M E N I în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, ci este Lumea Nouă și Ziditorul ei.
El a arat câmpia celor vii și câmpia celor morți și în amândouă a semănat sămânța vieții.
Morții SUNT pentru El ca și cei vii, viii ca și cei morți.
Moartea NU este o opreliște pentru împărăția Sa.
A călcat-o în picioare și a deschis împărăția înapoi în timp de la Adam și Eva și înainte peste veacuri până la ULTIMUL om ce va fi trăitor pe pământ.
El S-a uitat și a văzut că viața nu se sfârșește odată cu moartea trupului, D A R îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulți îi vede vii în mormânt, și pe mulți morți în trupuri vii. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), a spus El apostolilor.
Moartea trupului NU aduce, așadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuiește numai păcatul de moarte săvârșit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei,
F Ă R Ă ca între moartea trupului și a sufletului să fie vreo legătură.
A străbătut cu vederea Sa timpul cum străbate fulgerul norii și a văzut stându-I înainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult și suflete care se vor naște.
Prorocului Iezechiel i s-a arătat în vedenie o vale plină de oase moarte și nu a știut, până ce Domnul nu i-a dezvăluit, dacă oasele acestea pot fi aduse sau nu la viață.
„Fiul omului, vor învia oasele acestea?”
L-a întrebat Domnul. „Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu știi aceasta” (Iezechiel 37, 3).
Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele.
Trupul și oasele sunt D O A R veșmânt și armură pentru suflet. Veșmântul îmbătrânește și se zdrențuiește ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va înnoi și va îmbrăca iarăși în el sufletul dus odată.
Hristos a venit ca să ALUNGE frica cea veche din oameni, dar și ca să aducă o FRICĂ NOUĂ: F R I C A DE P Ă C A T.
Frica veche era frica de moartea trupului;
frica nouă va să fie frica de moartea SUFLETULUI,
frica pe care Hristos a ascuțit-o și a întărit-o.
Frica de moartea trupului îl face pe om să cheme în ajutor lumea.
De frica de moarte, omul se proțăpește în lume, se AGAȚĂ DE LUME, se întinde în lume, doar doar să-și lungească permisul de rezidență într-însa, doar doar șederea să-i fie cât mai lungă și cât mai dulce. „Nebune!” i-a spus însă Domnul bogatului sărac sufletește, „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău; și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). A spus Domnul că omul care se teme pentru trup, dar n-are grijă de suflet este NEBUN.
Și a mai spus încă: „Viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca 12,15).
Dar în ce stă?
În Dumnezeu stă, care DĂ viață sufletului prin cuvântul Său, și prin suflet trupului.
Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat și învie sufletele păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească.
Și a făgăduit să învie și trupurile celor care au murit.
Prin iertarea păcatelor,
prin învățătura Sa și
prin preacuratul Său Trup și Sânge
a înviat morții și îi învie și astăzi.
Iar că, la sfârșitul veacurilor, va învia morții, a arătat nu numai prin cuvinte, ci și prin FAPTE, înviind pe unii din moarte încă în vremea vieții Sale pământești și înviind El însuși.
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Mulți din cei morți au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu și s-au sculat la viață. Unul din ei ni se înfățișează în Evanghelia de astăzi.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime”. Acestea se întâmplau la foarte scurtă vreme după minunata tămăduire a slugii sutașului roman din Capernaum. Grăbindu-Se a face cât mai mult bine spre pilda credincioșilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povârnișurile Hermonului, stă până astăzi satul Nain, pe atunci o cetate întărită cu zid. Iisus era însoțit de ucenici și de o ceată mare de oameni, care văzuseră multele minuni din Capernaum și așteptau acum să vadă și să audă și mai multe, pentru că ceea ce săvârșea Hristos nu se mai văzuse și nu se mai auzise până atunci în Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor râuri de lapte și miere.
„Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea.” De-abia ajunsese la porțile cetății, când a întâlnit alaiul de îngropare, care ieșea din cetate.
S-a întâlnit Domnul cu slujitorul;
Dătătorul de viață s-a întâlnit cu moartea.
Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum și din faptul că l-a dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viață. Mama trebuie să fi fost dintr-o familie bogată și nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea un alai atât de mare.
„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază, ci și pentru că lovitura primită era deosebit de grea. Femeia își pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de față trebuie să fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile și deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toți așteptăm ca durerea să ne fie împărtășită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva drag, părtășia celorlalți la durerea noastră nu ne împuținează cu nimic suferința.
Când cei slabi mângâie pe cei slabi, SLABĂ e și mângâierea.
Pe cei adunați împrejurul unui trup mort îi încearcă un simțământ ascuns, nedat pe față, și acest simțământ este rușinea.
Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e și rușine de ea, iar rușinea aceasta este o dovadă- o dovadă chiar mai puternică decât frica-
a faptului că moartea e urmarea PĂCATULUI.
Așa cum bolnavul se rușinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă, tot astfel și oricine are conștiință se rușinează cu arătarea mortalității sale.
Rușinea de moarte DOVRDEȘTE obârșia și destinul nostru de nemurire.
Animalele se ascund când mor, de parcă și lor le-ar fi rușine cu moartea.
Cât de puternic trebuie să fie deci acest simțământ în ființele cuvântătoare!
De ce folos ne sunt toate strigătele, toate deșertăciunile noastre, toată cinstea și lauda, când simțim că vasul nostru pământesc se sfărâmă?
Atunci ne cuprinde rușinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât și pentru că ne dăm seama de NEBUNEASCA deșertăciune cu care l-am umplut toată viața, deșertăciune a cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el nu numai peste pământ, ci și spre cer.
Căci esența sufletului RĂSPÂNDEȘTE în trup și suflet fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem și noi, și după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viața- mireasma cerului S A U duhoarea păcatului.
Domnului îi e milă de cei deznădăjduiți.
Îi e milă de slăbiciunea noastră.
„Și văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (Matei 9, 36). Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute, nici împrăștiate.
DACĂ L-ar avea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniți, nici rătăciți.
Unii îl văd, unii caută să-L vadă, alții însă sunt orbi față de El și își bat joc de cei care îl caută. Așa se rătăcesc oamenii și o iau care încotro, fiecare fiindu-și PROPIU său păstor.
Dacă s-ar T E M E oamenii de Dumnezeu MĂCAR pe jumătate așa cum se tem de moarte, NU s-ar mai teme de moarte.
Domnului i-a fost milă de acea biată mamă.
„Nu plânge!” i-a spus.
A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise și singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni.
Dar Dumnezeu?
Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el?
Poate omul să aibă o însoțire mai strânsă decât cu Dumnezeu?
Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama și tatăl, și frații, și surorile, fiii și fiicele?
El ne dă rude, și tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăsește;
ochiul Său nu ostenește a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă NICIODATĂ.
Străpungerea morții NE UNEȘTE și mai strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Nu plânge! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndurerată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulți dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărțirea de trup;
le spune Cel care Ș T I E TOTUL despre sufletul băiatului mort, Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu aceleași cuvinte căutăm și noi să mângâiem jalea celor îndurerați, chiar dacă și inimile noastre sunt pline de lacrimi.
Dar în afară de compasiunea noastră nu le putem oferi îndoliaților nimic spre mângâiere.
Puterea morții într-atât a întrecut puterea noastră încât de-abia ne mai târâm, ca niște gâze, în umbra ei.
Iar când îngrămădim pământ deasupra unui trup, ne e de parcă deasupra noastră înșine îngrămădim țărână în întunecimea gropii.
Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Și El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns și pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plâng: „Că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).
NIMIC nu-l liniștește și nu-l curăță pe om mai mult decât lacrimile.
În predania ortodoxă despre mântuire, LACRIMILE sunt cel dintâi mijloc de curățire a sufletului, a inimii și a minții.
Și nu numai pe morți avem să-i plângem, ci și pe cei vii, și
MAI ALES PE NOI ÎNȘINE,
așa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri” (Luca 23,28).
Sunt însă lacrimi și lacrimi.
Apostolul Pavel îi îndeamnă pe tesalonicieni: „Să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde” (I Tesalonicieni 4, 13), ca păgânii și ca cei fără Dumnezeu, care își plâng morții ca pe niște pierduți.
Creștinii să-și plângă morții lor nu pentru că i-au pierdut și nu mai sunt cu ei, CI pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se ierte celor morți păcatele și să intre ei, cu mila Lui, în împărăția cerurilor.
Creștinul TREBUIE să plângă și pentru sine însuși din pricina păcatelor, și cu cât mai DES, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credință și nădejde, CI dimpotrivă, ca unul care are CREDINȚĂ în Dumnezeul cel viu și NĂDEJDE în mila Lui și în viața veșnică.
Dacă lacrimile ne sunt, în înțeles creștin, de atâta folos, de ce spune Domnul acelei mame:
Nu plânge? Aici e cu totul altceva.
Femeia plângea ca cineva care NU are nădejde; și nu plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale,
CI pentru pierderea copilului, pentru PĂRUTA lui nimicire, pentru veșnica despărțire de el.
D A R era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor și al morților.
Nu are de ce să plângă nimeni cu El de față!
Când fariseii i-au cerut socoteală Domnului pentru faptul că ucenicii Lui nu postesc ca cei ai lui Ioan, Domnul a răspuns: „Puteți, oare, să faceți pe fiii nunții să postească, câtă vreme Mirele este cu ei?” (Luca 5, 34).
Poate, așadar, să plângă cineva când este cu el Dătătorul-de-Viață, în a Cărui împărăție nu sunt morți, ci numai vii?
Dar NEFERICITA văduvă nu-L cunoștea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu. Își jelea singurul copil cu bocete deznădăjduite, ca toți iudeii- și ca toți păgânii- care n-au avut niciodată credința în învierea morților, sau având-o vreodată, au pierdut-o.
Durerii ei ieșite din minți, izvorâte din NEȘTIINȚĂ, i-a spus Domnul: „Nu plânge!”
NU i-a spus așa cum mulți zic celor ce jelesc: „Nu plânge!” în înțelesul că lacrimile nu ajută la nimic. „Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Așa a fost să fie; și noi vom merge pe aceeași cale.”
Iată toată mângâierea, mai bine zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce altora, și care nu mângâie pe nimeni.
Dar altceva vrea să spună Hristos când zice: Nu plânge!
„Nu plânge, PENTRU CĂ sunt Eu aici.
Eu sunt păstorul tuturor oilor, și niciuna NU poate să fie ascunsă undeva unde să nu știu Eu. Fiul tău NU a murit în felul în care crezi tu.
Nu: doar sufletul i s-a despărțit de trup.
Eu am putere asupra sufletului său așa cum am putere și asupra trupului.
Pentru durerea ta, care vine din neștiință, și a tuturor celor din jurul tău, am să unesc iarăși sufletul băiatului cu trupul, am să-l aduc la viață; nu atât pentru el, cât pentru tine, și pentru toți oamenii aceștia, CA SÂ CUNOAȘTEȚI că Dumnezeu veghează asupra oamenilor și că Acela Eu sunt, Mesia și Mântuitorul lumii”.
Iată cu ce înțeles a spus Hristos mamei: „Nu plânge!” A spus și a trecut la FAPTĂ.
„Și apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.
Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
A atinge morții sau lucrurile dimprejurul morților era socotit de Lege necurăție, și era oprit. Această opreliște își avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu și viața erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuținat, și cu ea și prețuirea vieții omenești, multe așezăminte, printre care și acesta, au ajuns superstiții, și au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Așa stăteau lucrurile, bunăoară, și cu tăierea-împrejur a trupului, și cu odihna de Sabat.
Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese a fi zeificată forma DEȘARTĂ a Legii.
Hristos a RESTAURAT duhul și viața acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei, păstrătorii Legii Vechi, erau atât de învârtoșate și pline de întuneric încât, dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), ei au vrut să-L ucidă.
Pentru ei Sabatul era mai PRESUS de om, mai presus chiar și decât Fiul lui Dumnezeu!
Domnul însă NU S-a uitat la mânia lor;
El a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viața și mântuirea sunt mai de seamă decât tradițiile și obiceiurile. Și în împrejurarea de față iarăși a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea învierii săvârșite de Domnul a fost atât de răvășitoare încât bătrânii evreiești au rămas fără grai și nici n-au mai putut să scoată vreun cuvințel de împotrivire.
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
Iisus a poruncit băiatului în NUMELE Său, iar nu cum au făcut profeții Ilie și Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort.
Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui.
Cu puterea Sa îi poruncește Domnul băiatului să se întoarcă la viață, să se ridice din patul morții. Ție îți zic. Cu aceste cuvinte- pe care Domnul nu le-a mai rostit altădată când a înviat morții- a vrut să arate că a săvârșit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere.
Că are PUTERE asupra morților ca și asupra viilor.
De asemenea, minunea NU s-a făcut ca răspuns la credință, cum s-a întâmplat la învierea fiicei lui Iair; nici NU se aștepta cineva din convoiul de înmormântare la o minune, așa cum a fost la învierea lui Lazăr. Nu; minunea s-a săvârșit NUMAI cu CUVÂNTUL cel puternic al lui Hristos.
„Și s-a ridicat cel mort și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui”.
Făptura a auzit glasul Făcătorului și I-a ascultat porunca.
ACEEAȘI P U T E R E DUMNEZEIASCĂ ce a insuflat pulberii suflare vie, și a făcut din pulbere om, lucrează acum aducând viață pulberii moarte, făcând sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele și carnea să se miște.
De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului și într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să ÎMPLINEASCĂ PORUNCA.
Supusul a cunoscut vocea Domnului său.
Tânărul s-a ridicat din raclă și a început să vorbească.
De ce a început să vorbească îndată?
Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului și l-a ridicat din raclă.
Trebuia să audă cu toții glasul și vorbele tânărului, ca să NU rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuși s-a întors cu adevărat la viață.
Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat și l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut și l-a luat și l-a îmbrățișat, toată îndoiala i-a părăsit pe privitori.
De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un D A R, așa cum a fost și când l-a născut.
Viața este DARUL lui Dumnezeu.
Dumnezeu DĂ viața omului din mâna Sa;
El ia de mână pe fiecare om zidit și-l dă acestei vremelnice vieți pământești.
Domnul l-a luat pe băiat de mână și l-a dat mamei sale ca să-i arate că NU ÎN ZADAR i-a spus: „Nu plânge!”
I-a spus știind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai și auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o FAPTĂ cu adevărat mângâietoare.
În sfârșit, Domnul A MAI VRUT și să ne învețe că, atunci când săvârșim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înșine, cu luare-aminte și din toată inima, nu prin alții, nu fără grijă, nu plictisiți și nu ca și cum abia am aștepta să scăpăm odată de corvoadă.
Vedeți câtă dragoste și frumusețe este în fiecare cuvânt și în fiecare mișcare a Mântuitorului. El ne arată și în această împrejurare, ca și în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârșit, ci desăvârșit este și CHIPUL DĂRUIRII.
„Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Hristos le-a alungat frica de NĂLUCI și de VRĂJITORI, dar frică tot a mai rămas în ei.
Dar frica aceasta este bună:
ESTE FRICA de Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude și să-L slăvească pe Domnul.
Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele proroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliților încă din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18).
Poporul acesta NU ERA ÎN STARE să se ridice la înțelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, așa întunecați și asupriți de străini cum se aflau, să creadă cel puțin că Hristos este un proroc mare.
Măcar să fi ajuns și capii Ierusalimului la înțelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos!
Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.
Dar fiecare face ceea ce-i stă în fire:
Hristos a adus celor morți viața, iar capii evreiești au luat viața de la Cel Viu.
El era iubitorul de oameni, iar ei ucigașii de oameni și de Dumnezeu.
El era Făcătorul de minuni al binelui, iar ei făcătorii de minuni ai răutății.
Dar până în sfârșit, răii aceștia NU au putut să ia viața nimănui, ci doar pe sine s-au lipsit de viață.
Căci toți prorocii pe care i-au ucis au RĂMAS VII la Dumnezeu și între oameni, pe când ei au rămas ascunși ca șerpii în umbra acestor proroci, prin generații, ca să primească osândă și
să fie ANATEMA DIN NEAM ÎN NEAM!
Când L-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.
Iar Cel care atât de lesne învia pe alții a înviat El însuși din morți, și
S-a arătat în cer și pe pământ ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsă,
ci tot mai MULT se întețește, tot mai MULT strălucește.
NOI TOȚI în această lumină viețuim.
Și această Lumină a luminilor se va arăta încă o dată, CURÂND, și o vor vedea toți viii și toți morții.
Și va fi aceasta la sfârșitul veacurilor, la capătul istoriei omenești, când Iisus Domnul nostru vine să judece T OȚ I oamenii care au trăit pe pământ, de la Adam până la sfârșit.
Atunci se va vedea încă o dată, în plinătatea lui, adevărul cuvintelor Mântuitorului:
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia”.
MINUNEA învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârșită și din M I L Ă față de o mamă îndurerată,
dar și pentru CREDINȚA noastră în obșteasca ÎNVIERE din morți, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăților, în bucuria bucuriilor.
Slavă și laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.