Artistul Bogdan Petry a prezentat azi două portrete excepționale ale lui Eminescu - foto sus și mai jos.

„Două ipostaze ale lui Eminescu. Tinerel și mai ,,bătrân", deși n-a apucat adevărata bătrânețe.”, a scris artistul preluat de Mihai-Eminescu.Ro.

Cu această ocazie preluăm și articolul de fond al lui Mihai Eminescu din Timpul, publicat acum 144 de ani, în data de 6 iulie 1880:

[„«BINELE PUBLIC» NE ADUCE ȘTIREA …”] – de Mihai Eminescu [6 iulie 1880]

„Binele public” ne aduce știrea că d. Ioan Brătianu, în călătoria de la Viena și Berlin, a promis guvernului austriac să revină asupra strămutării vămii române de la Ițcani la Burdujeni.

Într-adevăr, la poalele dealurilor pe cari se află orașul Sucevei, ruinele castelului domnilor Moldovei, precum și biserica Mirăuților, zidită de Alexandru cel Bun, se află satul Ițcanii, atît de vechi ca Moldova însăși. Miron Costin povestește cel puțin că Dragoș, în legendara sa vînătoare după bour, ar fi aflat aci lîngă apa Sucevei pe un prisăcar, anume Iațco, după neamul căruia se numește satul Ițcanii. În fața Sucevei, însă pe hotarul nostru, se află, iar la poala unei ridicături de deal, tîrgușorul Burdujenii. Pe lîngă meritul de-a fi un loc istoric, Ițcanii, deși pe pămînt austriac, aveau avantajul de-a adăposti, în localul gării, pe lîngă vama austriacă și pe cea română. Răul cel mare nu consista, după noi, în chiar aranjamentul acesta, precît în desele conflicte la care el da loc. În timpul Congresului de la Berlin, evreii, acești adevărați stăpîni ai Bucovinei, insultau pe călătorii români, ba a avut loc chiar mai multe păruieli între strănepoții lui Sem și între cei ai lui Iafet, păruieli în care iafetiții ieșeau biruitori, însă nu fără a se compromite întrucîtva neutralitatea unei gări care adăpostea cu egală nepărtinire vămile a două state deosebite.

Guvernul român a mutat așadar vama de la Ițcani la Burdujeni, ca să nu se facă pricină. A urmat într-adevăr un protest, cam fără cuvînt, din partea negustorilor intermediatori din Ițcani, dar la urma urmelor interesul fiind, se vede, mai puternic decît certurile naționale, onorabilii comisionari a amenințat pe guvernul lor de-a emigra în România, adecă în țara în care n-au drepturi, pe care o urăsc, de-a părăsi adecă prisaca lui Iațco și de-a roi spre fericiții Burdujeni.

Se vede că ceea ce pentru noi n-ar fi un cîștig e cu toate acestea pentru Austria o pierdere. De-acolo făgăduința d- lui Brătianu de a strămuta vama îndărăt la Ițcani, lucru pe care nu-l aprobăm.

E prea adevărat că guvernul austriac, întru cît îl atinge și spre deosebire de cel maghiar, arată azi înclinațiuni hotărîte pentru români, atît pentru cei din țara noastră, cît și pentru cei din Bucovina. Numirea unui mitropolit cu iubire atît de pronunțată pentru cultura poporului său, făgăduința contelui Taafe de-a introduce în liceul confesional din Suceava limba română ca limbă de propunere sînt dovezi vii că împărăția vecină simte nevoie de sprijinul politic al elementelor sale istorice, al elementelor cari au tradiții hotărîte și o iubire dezinteresată de patrie, bazată pe aceste tradiții, spre deosebire de elementul acela care, răspîndit asupra monarhiei întregi, are deviza d-rului Tomașciuc: cultură cosmopolită și ubi bene ibi patria.

Cu tot respectul însă ce-l simțim pentru nobilele silințe ale acelui dezinteresat om de stat, a acelui bărbat căruia Curtea vieneză îi încredințează conducerea afacerilor ori de cîte ori situația e turbure și se cere un patriotism mai presus de vederile strîmte ale coteriilor politice, a căror țintă nu e nicicînd armonia între popoare, ci exploatarea lor neomenoasă din partea unor elemente cosmopolite, totuși nu vedem încă destule cuvinte pentru a acorda Ițcanilor o favoare pe care partea interesată, „întrepozitarii și comisionarii”, n-o merită deloc. Vom dovedi-o aceasta prin puține cuvinte.

În unul din anii trecuți un arhiduce a vizitat Suceava. Înălțimea Sa Imperială s-a mirat cum în vechea reședință a domnilor Moldovei, într-un județ curat românesc, într-o parte de țară în care se vorbește numai românește, în fine într-o școală susținută din veniturile averilor mănăstirilor române din foasta eparhie a Rădăuților limba de propunere nu e cea română. În sfîrșit, după repetate făgăduințe ale ilustrului d. Stremayer, vestit prin arta de a făgădui în deșert, Camera provincială a Bucovinei a repetat cererea în anul curent, încît făgăduința poate că se va împlini.

Ce face însă consiliul comunal al cetății Sucevei, compus, se vede, din elementele internaționale descrise mai sus? O meschinerie. Amenință că, îndată ce se va introduce limba de propunere română în liceu, consiliul nu va mai da lemnele și eclerajul necesar; bineînțelegîndu-se, știind că această amenințare e copilăroasă, căci fondul religionar care cheltuiește mii cu școala, n-ar refuza sutele pentru încălzire și iluminare, dar numai și numai pentru a dovedi ce de rînd le e onorabila conștiință cînd e vorba ca un pătrar de milion de suflete să aibă, cu banii lor și a strămoșilor lor, un neînsemnat institut secundar de învățămînt, un liceu.

Deși nu ne amestecăm din principiu în cearta naționalităților de peste Carpați, știind prea bine că orice vorbă bună spusă din parte-ne nu face decît să-ngreuieze lupta conaționalilor noștri cu elementele adversare, totuși, fiind aci vorba de o favoare pe care guvernul nostru o poate sau nu acorda – nu împărăției vecine, căci de ea nu e vorba – ci îndeosebi celor interesați din Suceava și Ițcani, am crede de cuviință că e mai bine ca acești onorabili domni să fie puși în neplăcuta poziție de-a se obicinui cu barbara Românie în original, căci atunci s-ar deprinde poate a respecta și pe aceia dintre compatrioții lor cari n-au avut fericirea de-a fi meniți din naștere la circumciziune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro