„Cravașa” este romanul în care Gheorghiu încearcă o radiografie a absurdului, condensând în paginile acestuia – prin lirismul consacrat deja în cărțile sale anterioare – drama unei singure zile: 23 august 1944. Monahi, militari, țărani conturează, în pagini tulburătoare, o Românie aflată – pentru a câta oară? – la o nouă răscruce de drumuri…

Grotesc și cinic, romanul reprezintă momentul decăderii României, în finalul războiului, condusă de „fanarioți” slugarnici care au predat-o lamentabil și imoral ocupației sovietice.

Cu un discurs epic auster, descriptiv, cu o viziune de universalitate asupra istoriei contemporane, Constantin Virgil Gheorghiu realizează astfel unul dintre cele mai bune romane ale sale, „Cravașa” situânduse, alături de „Ora 25”, printre cele mai dramatice construcții epice românești din literatura noastră de după război.” (Constantin Cubleșan)

Vă punem la dispoziție un fragment inedit și grăitor din romanul mai sus menționat:

Înainte de a vă comunica instrucțiunile referitoare la evacuare, voi face inventarul satului, spune locotenentul cu cizme lăcuite și cu chip pudrat. Ia un carnet și un creion aurit. Citește:
– Satul vostru se numește Iarmaroc. Locotenentul surâde. „Iarmaroc înseamnă târg.”
Continuă:
– În Iarmaroc sunt patruzeci și șapte de case și șaizeci și cinci de locuitori. Sunt singurele cifre pe care mi lea comunicat comandamentul. Urmează să completăm împreună aceste informații… Cine este primarul?
– Nu avem primar, răspunde paracliserul, cumnatul Ioanei. Iarmarocul nu este decât un cătun.
– Cine este învățătorul?
– Domnul Horațiu Apostol. E pe front.
– Unde este preotul satului?
– Suntem foarte săraci ca să avem un preot al nostru, domnule locotenent. Ultimul nostru preot a fost Toma Apostol, care a murit acum treizeci de ani.„–

Cine îi înmormântează pe morții voștri? Sper că nu vă înmormântați voi morții. Sper că nu există în România cetățeni atât de barbari ca să facă una ca asta! Cine vă botează copiii? Cine vă cunună? Ori trăiți ca sălbaticii, ca fiarele din pădure?
– Preotul Visarion ne poartă de grijă. E un monah bătrân de la mănăstire. Vine în sat o dată pe lună. Slujește la biserica din spatele dumneavoastră.
– Cine e conducătorul satului?, întreabă locotenentul. Trebuie să vorbesc cu conducătorul pentru a pune la cale evacuarea.
– Nu avem nici un conducător, răspunde paracliserul. Când avem de luat o hotărâre în comun, noi, bărbații, ne sfătuim între noi. Seara, fiecare bărbat se sfătuiește cu soția lui. A doua zi, ne adunăm din nou și luăm hotărârea.
– Cum te cheamă?, întreabă locotenentul.
– Mă numesc Teodor Apostol. Sunt paracliser la biserică.
– Te numesc șef pe toată perioada evacuării. Nu pot să evacuez un sat fără conducător, spune locotenentul. Începe îndată inventarul.
– Ne duceți departe?, întreabă paracliserul.
– Nu cunosc destinația, răspunde locotenentul.
Veți fi îndreptați către un loc ales de Statul Major. Misiunea mea se mărginește la a vă îmbarca aici și a vă duce la Pașcani, unde vă voi da pe mâna ofițerilor de la Transport căi ferate. Ei vă vor îmbarca în trenuri. Chipurile de ceramică ale țăranilor se întorc ca la comandă către câmpurile verzi ce înconjoară satul.–

Păcat că plecăm!, spune paracliserul.
– Păcat?, țipă locotenentul. Vă salvez de la sclavie, de la închisoare, de la moarte, și îmi spuneți că e
păcat!
– Dacă plecăm, recolta nu va fi strânsă. Țăranii privesc lanurile de porumb – cu știuleți aurii, asemenea unor săbii verzi.
– E monstruos să vorbim de secară, de cartofi și de porumb când e vorba de libertate, de viață și de demnitatea oamenilor! Țăranilor din Iarmaroc nu le pasă de ceea ce gândește ofițerul despre ei. Știu că fiecare spic este o făgăduință de pâine. Că pâinea este trupul lui Hristos și viața oamenilor. Și iată că li se dă ordin să plece, să părăsească pe câmp trupul lui Hristos, Viața, pâinea încă verde… Țăranii sunt triști și îngrijorați. Privesc spre spicele de secară, lungi și mlădioase, asemenea unor gâturi verzi de lebădă. Fiecare bob este o făgăduință de pâine. Plecând, abandonează inamicului – care o va călca în picioare – sămânța de secară și de porumb, trupul lui Hristos… Țăranii știu că dacă nu vor pleca vor fi împușcați. Dacă pleacă însă, asta înseamnă moartea pâinii, abandonată încă necoaptă… Drama lor le frânge inima. Au de ales între două păcate la fel de mari, și unul, și celălalt. Inimile țăranilor bat ca niște ciocane înlăuntrul pieptului lor ars de soare. Trebuie să aleagă. Să aleagă cât mai repede cu putință. A alege e cât se poate de cumplit pentru oameni.”–

Romanul poate fi comandat online de pe site-ul librăriei www.CarteOrtodoxa.ro.