Lucian Blaga și Mircea Eliade, Elveția, 1937
„În calendarul nostru, după Mihai Eminescu (15 ianuarie) și după
Dragobete (24 februarie), urmează Lucian Blaga, filosoful de Primăvară
(9 mai), pe care îl sărbătorim de obicei la Sebeș-Lancrăm.” - Acad.
Alexandru Surdu, Gânduri despre Lucian Blaga
Lucian Blaga, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român, s-a născut la 9 mai 1895, la Lancrăm, Alba, ca al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (născută Moga) și a încetat din viață la 6 mai 1961, la Cluj, fiind înmormântat în curtea Bisericii ortodoxe din Lancrăn, amintește Ziarul Unirea.
În anul 1901, a început școala primară în
satul natal, apoi între 1902-1906 a urmat Școala Primară Germană din
Sebeș. La absolvirea Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, în anul 1914, a
prezentat Teoria relativității (restrânsă) a lui Albert Einstein. S-a
înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu și Oradea, asemenea altor
ardeleni, pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Între anii
1916-1920 a studiat Filosofia și Biologia la Viena, absolvită în 1920 cu
teza de doctorat Kultur und Erkenntnis (Cultură și cunoaștere). Tot
aici o cunoaște și pe viitoarea soție, Cornelia Brediceanu, studentă la
medicină. Stabilit în Cluj, a candidat pentru un post în învățământ la
Universitatea din Cluj, dar nu a fost acceptat.
A colaborat cu articole și eseuri la mai multe reviste: „Patria”, „Voința”, „Gândirea”, „Adevărul literar și artistic”, „Universul literar”, „Cuvântul”.
În anul 1926 a fost numit atașat de presă
la Varșovia, din acest moment începând o fructuoasă muncă în
diplomație. A fost transferat ca secretar de presă la Praga și la Berna
între anii 1928-1932, apoi la Viena între 1932-1936, unde a îndeplinit
misiunea de consilier de presă pe lângă Legația română, ulterior fiind
transferat din nou la Berna.
În anul 1937 a fost ales membru plin al
Academiei Române, în aula căreia a rostit celebrul discurs de recepție,
intitulat Elogiu satului românesc. În același an a fost ales, pentru
numai câteva săptămâni, ministru subsecretar de stat la Ministerul de
Externe, apoi în anul 1938 a fost numit ministru plenipotențiar la
Lisabona unde a rămas până în anul 1939 când, în urma unui concurs a
ocupat un post de profesor la Catedra de Filozofie a Culturii, la
Universitatea din Cluj, creată special pentru el, unde a rămas până în
1948. După reforma învățământului a fost destituit, cariera didactică
fiindu-i brutal curmată de adversitatea proletcultiștilor întunecatei
epoci bolșevice. Nemaiputând preda a devenit cercetător la Institutul de
Istorie și Filozofie din Cluj (1949-1953), apoi la Secția de Istorie
Literară și Folclor a Academiei Române, Filiala Cluj (1953-1959).
Lucian Blaga a publicat mai multe volume
de poezii, volume de eseuri și studii, traduceri, piese de teatru:
versuri – Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea
trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La
curțile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1942);
aforisme – Pietre pentru templul meu (1929), Discobolul (1945); teatru –
Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), Faptă și
Înviere (1925), Meșterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Arca lui Noe (1944) și două volume antologice – Opera
dramatică (1942); articole, eseuri și studii – Cultură și cunoștință
(1922), Filosofia stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Fețele
unui veac (1925), Ferestre colorate (1926), Daimonion (1926),
Diferențialele divine (1940), Despre conștiința filosofică (1947),
Aspecte antropologice (1948). Din anul 1930 și-a început elaborarea și
publicarea operei filozofice: Trilogia cunoașterii: Eonul dogmatic,
Cunoașterea luciferică (dedicat lui Nicolae Titulescu), Cenzura
transcendentă (1930-1934); Trilogia culturii: Orizont și stil, Spațiul
mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii (1935-1937); Trilogia
valorilor: Știință și creație, Despre gândirea magică, Religie și
spirit, Artă și valoare (1938-1942). Traduceri – Intermezzo românesc
(1931), Faust (1955), Nathan înțeleptul (1956), Din lirica universală
(1957), Opere (1958); trei antologii, două după Eminescu, Poezii lirice
(1923) și una din Alecu Russo, Cântarea României (1924). I-au fost
publicate postum: volumul de versuri Poezii (1966), o piesă de teatru
Anton Pann (1964), patru volume de articole, eseuri și studii Gândirea
românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1966), Zări și etape
(1968), Experimentul și spiritul matematic (1969), Isvoade (1972),
Ceasornicul de nisip (1973), volumul autobiografic Hronicul și cântecul
vârstelor (1965), o Antologie de creație populară (1966), un volum de
traduceri Din lirica engleză (1970), Corespondență A-F (1989), romanul
Luntrea lui Caron (1990).
„Și nimeni altul decât Lucian Blaga n-a mai reușit să descrie mai bine aspectele ondulatorii ale Spațiului mioritic, de dealuri și văi line, de murmur de izvoare, de mângâierile blânde ale doinelor pentatonice, cum nu se mai aud în alte părți de Lume, așa cum se aude sunetul de corn din leagănul Sufletului Românesc care mai copilărește încă în fiecare Primăvară pe plaiurile carpatine și se mai joacă alergând pe adierea vântului de Dragobete prin Grădina Sfântă a Maicii Domnului. […] Îți trimitem Bade al nostru carte, că tare ne e dor de tine, că tare ești departe. Ca semn de aducere aminte și de neuitare. Ție Filosof al Primăverii și al Seminței Roditoare. Și de greșirăm cu ceva, ne fie cu iertare, căci am făcut-o numai din Iubirea de suflet Românesc, de Spațiu mioritic și de plaiuri carpatine cu Doine și Mioare.” (Acad. Alexandru Surdu, Gânduri despre Lucian Blaga).
Citiți la ActiveNews SPAȚIUL MIORITIC - de Lucian Blaga (9 mai 1895 - 6 mai 1961)
CONVORBIRI MIRCEA ELIADE CU LUCIAN BLAGA
Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decat actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească — laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea fața de nesfîrșitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încîntă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creației.
Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului, la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sînt numai copaci bătrîni și grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului și coboară pînă jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zărește, în diminețile frumoase, Jungfrau. Privirea se așază peste coperișurile roșii ale caselor invadate de grădini. Totul se cațără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuștii. Și atunci cînd plantele nu se mai pot înălța pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cit mai sus. Balcoanele și ferestrele sînt încărcate cu mușcate roșii…
Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în fața ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admirabil loc de visat, de meditație. Și este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.
— Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme, îmi mărturisește Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gîndindu-mă la „sistemul”‘ meu… înainte vreme citeam foarte mult, și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gîndit și scris sistemul meu de filosofie, cînd voi putea din nou citi pînă la istovire…
CULTURĂ ȘI METAFIZICĂ
Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvînt, și te privește în ochi, concentrat — dar ai senzația că privirile lui trec peste tine, și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, să întîl-nești și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la București, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversație. Ramîne tăcut în mijlocul celorlalți, și tăcerea aceasta se prelungește cîteodată tulburătoare. ..
— Sînt încă la vîrsta care îmi permite oricît de multe și de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, «a un excelent mijloc de verificare a „bărbăției” unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și „influențele”, sînt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate, și [au] o foarte aproximativă forță de creație — sucombă „influențelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalți — și mă gîndesc la un Cantemir, la un Hașdeu, la un Eminescu — ies din această probă de foc întăriți, și personalitatea lor se rotunjește mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul și universalismul sînt notele dominante ale structurii culturii românești. Și sint bucuros că verific încă o dată această observație a mea chiar în cazul dumitale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, cîte probleme ai atacat: logică, teoria cunoașterii, teologia, morfologia culturii, metafizica. . .
— Și vor veni în curînd și alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că țin cu orice preț să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfășoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoașterii și a culturii, încheiate și tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii și moralei, și apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanță metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercînd o încununare a celorlalte și o valorificare metafizică a problemelor dezbătute.. .
— Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descoperind, bunăoară, garnitura categoriilor subconștientului.
Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. îmi dai voie să-ți spun că eu văd și în această sete de creație filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii românești moderne? Curajul creației și obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiție a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală și românească a existenței. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări și rară vocație metafizică sint cunoscute tuturor studenților de la 1920 încoace — dumneata înalți cultura românească pe adevăratul său nivel.
Vasile Băncilă a avut dreptate dîndu-te ca pildă de „energie românească”…
— Vasile Băncilă este cel mai prețios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gîndesc la generația tînără, eu nu am de ce mă plînge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpatie… Spuneai însă adineauri că ți se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte știu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpînesc în întregime istoria filosofiei, pînă în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spu-nîndu-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…
— Cred că în acele cercuri nu ești citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în țară. Pentru că, dacă ți se poate reproșa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gîndi toate lucrurile de la capăt, și de a dobîndi rezultate atît de originale încît adeseori surprind și paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunînd despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sînt decît comentarii asupra cărților lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deși (*In text deci) în Orizont și stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre acești gînditori și poziția dumitale. Descoperind matca stilistică în inconștient, și nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic și avînd, deci, o anumită limită de vîrstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, și că nu poate fi explicat printr-o singură valență — dumneata te deosebești net de acești gînditori contemporani.
— Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundațiilor Regale Geneza metaforei și sensul culturii, lucrurile acestea sînt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlnește la vreun autor.
Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Este vorba de o mutație ontologică, mutație care deosebește pe cm de celelalte animale, și care e rezultatul eforturilor omului de a-și revela Misterul. Omiul singur este creator de cultură, și aceasta datorită trăirii sale intru mister și revelare. Omul, încercînd să-și reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăiește — creează cultura. Nu-ți pot rezuma toate concluziile cărții mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ți spun că eu consider stilul ca o intersecție a două finalități; pe de o parte omul încearcă să-și reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frînele transcendentale, zădărnicește această încercare tocmai pentru a menține echilibrul în Univers, și a sili pe om să-și realizeze condiția sa de creator de cultură. Matca stilistică așa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespon-dente categoriilor conștientului — este frîna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelînd și creînd misterul…
— Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înțeleg că oferi o cu totul altă explicație deosebirilor dintre cultură și civilizație, care au dat atît de mult de lucru gînditorilor și istoricilor din ultimii douăzeci de ani.
— Intocmai. Cultura răspunde existenței umane Intru mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței intru autoconservare și securitate. între ele nu există deosebiri de vîrstă biologică, așa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrînind, în civilizație — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; și ca atare poartă constitutiv o pecete stilistică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe cîtă vreme civilizația este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securității și autoconservării, și n-are intenția să reveleze un mister. De aceea civilizația poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru confortul și securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se impregnează prin imitație, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil…
— Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, și bine întemeiată. Ceea ce mă îneîntă și mai mult, este importanța pe care o acorzi finalității, problemei teleologice în genere.
— Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atît de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărțile mele, și mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.
PROBLEMA MORȚII
— Filosofia, ea însăși, mi se pare zadarnică dacă nu dezleagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dragostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi, șovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții. Pentru mine. cel puțin, s-au făcut nenumărate greșeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beatitudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrșitul lumii, adică pînă la ieșirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă privește, cred că în toate religiile, ca și în superstițiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experiențe, străvechi, care astăzi, în actuala condiție mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etnografie — documente, urme de experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică a supraviețuirii sufletului, lăsînd deschisă problema nemuririi …
— Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere, răspunde Lucian Blaga. Iți mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morții. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, și deși mă gindesc, firește, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificație decît pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și intîlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duși”. De aceea nici durerea în fața morții nu este atît de tragică, la sat. îmi amintesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniștit, împăcat.. .
— Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar și în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală pe care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrșește un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică. ..
SATUL - CENTRUL LUMII
— In cartea mea, „Geneza metaforei și sensul culturii”, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltînd tocmai această conștiință de care dă dovadă săteanul că trăiește în centrul Lumii. Geografia în care își fixează săteanul locuința, este o geografie mitologică. Viața satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.
— Imi dai voie să-ți spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuința e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stîlp este considerat „axa Universului”. Vechile orașe — Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. — sînt și ele, în conștiința locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.
Orășenii au pierdut această conștiință de-abia la începutul timpurilor moderne, odată cu revoluția industrială….
— Problema are pentru mine o atracție cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conștiința naivă a săteanului că se afjâ.în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vîrstele adoptive”, și prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră și cultura minoră. „Vîrsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vîrsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sînt creatori de istorie și cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creația oamenilor care au ca „vîrstă adoptivă” copilăria; o conștiință naivă, cosmocentrică, fără simțul perenității. Am arătat toate lucrurile acestea, pe-larg, In primul capitol al cărții mele. Mi se pare foarte greu de precizat, insă, dacă una din aceste culturi — majoră sau minoră — este superioară celeilalte. Fiecare din ele au calități și defecte care le sînt proprii. Lin luciu este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vîistă, car avînd toți ca „vîrstă adoptivă” copilăria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă, și poate exista mii de ani de-a iîndul, fsiă să se transforme — cum cred gînditorii morfologiei ciganiciste — într-o cultură majoră. Este drept că aceste transfoimări au loc cîtecdată, dar ele nu sînt necesare, nici fatale…
DESTINE ROMÂNEȘTI
— Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumitale, românismul și naționalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atîtea cărți, creației culturale. și eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator — mi se par nu numai prețioase, dar și absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naționaliștilor români. Opera dumitale, literară și filosofică, este atît de rotunjită și atît de „românească”, încît nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că ești „livresc” și „occidentalizat”. Și cu toate acestea, dumneata definești omul: creator de cultură, și cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui om este această forță de creație. Am spus și eu, de nenumărate ori și în felurite chipuri, cam același lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, și de aceea mă bucur, știind că ele vor fi primite cu mai mare ușurință…
— S-au făcut, și se vor mai face confuzii în această dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gîndesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să nu creadă în eficiența creației culturale…
— Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeași valorificare optimistă a culturii, pe care am dobindit-o și eu, plecînd de la cu totul alte premise. Cercetînd simbolismul funerar la anumite popoare primitive și arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morții și „eternității”. Cult ura începe prin a fi o prelungire a vieții, o promovare a principiilor creatoare și vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristețea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viața omului „primitiv” — este tocmai acest act al creației de cultură. Departe de a despărți pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosului — cultura solidarizează pe om, în același timp cu Viața și Eternitatea.. .
— Omul nu devine om aecit încercind să-și reveleze Misterul, adică creînd cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viață, nu are. Chiar și atunci cînd încearcă să se dezlipească de viață, de; istorie, și să se „mintuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experiența care le precede, sînt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic și participă la o matcă stilistică….
— De aceea nu văd destinul României decît ca un destin cultural — adaug eu —, valorificînd adică existența, „experiența românească”, prin creații spirituale. De forța creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spațiul Mioritic, dumneata ai încercat să găsești matca stilistică a acestor forțe creatoare. Iti mărturisesc că eu sînt impresionat de omogenitatea lingvistică și culturală a culturii populare românești — iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi separe că realitățile acestea istorice ne indică precis drumul pe care-îl va urma cultura românească modernă — și pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmentar”, nici „specializat”, ca în Apus.
— Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca „vîrstă adoptivă” copilăria. Un copil trăiește cosmocentric. Țăranul de pretutindeni, dar mai ales. țăranul român — care se păstrează și astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreț, zidar. Firește, există și la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puțin riguroasă ca la oraș. Viața satului e totalitară și cosmocentrică…
— De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore și participă la „vîrsta adoptivă” a maturității, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaștere. Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…
„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11
Reprodus după
PROFETISM ROMÂNESC
România în eternitate
Editura „ROZA VÎNTURILOR”
București 1990
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mândra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcutele seve-n lumină.
Neapărat, mai mult decât prin orașul rumorilor,
c-o stăruință mai mare
decât sub arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin târguri
căutând vânzători de sămânță.
Mi-ai dibuit aplecarea firească și gustul ce-l am
pentru tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporește și crește-n izvornită.
Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în față
puterilor, în ipostaze de boabe,
în fața mărunților zei, cari așteaptă să fie zvârliți
prin brazde tăiate în zile de martie.
Am văzut nu o dată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rânduri de saci cu gura deschisă –
boabele să ți le-nchipui: gălbii,
sau roții, verzi, sinilii, aurii,
când pure, când pestrițe.
Asemenea proaspete, vii și păstoase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor,
sau la ouă de păsări. Semințele-n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l-ar da
pe-un țărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri.
Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
să intru-n picioare în cada cu grâu,
cufundat pân’ la gură în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de râu.
Și-acuma, în timpuri târzii, când mai vad
Câteodată grămezi de semințe pe arii,
anevoie pun capăt fierbintei dorinți
de-a le atinge cu fața.
De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.
Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!
Un gând de puternică vară, un cer de înalta lumină,
se-ascunde în fieștecare din ele, când dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de câmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț
popoare de frunze
și-un murmur de neam cântăreț.
vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga
Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?
O educație de succes pentru dezvoltare durabilă a României presupune cunoașterea în primul rând a acestui spațiu geografic și a populațiilor care sub acțiunea factorilor de mediu ce au modelat evoluția generațiilor de oameni din cele mai vechi timpuri până în prezent, și nu în ultimul rând lipsa sau abundența resurselor de hrană.
A face educație fără a ne definii în conexiune cu ecosistemul în care trăim este identic cu a construi o clădire fără a ști nimic despre locul pe care se sprijină clădirea, fără a ști natura resurselor de care dispunem și fără a cunoaștem acțiunea factorilor de mediu asupra clădirii ( de exemplu nu-i punem acoperiș că ni se spune că în Sahara nu este nevoie și-n loc să plantăm meri plantăm palmieri).
Ceea ce este remarcabil în existența comunităților umane este faptul că ecosistemul cu factori de mediu, resursele etc. într-un mod sau altul au dat identitatea oamenilor, identitatea comunității în ansamblul ei. Mai mult decât atât au influențat evoluția istorică a comunităților umane. Ca urmare printr-o „inginerie socială inversă” pornind de la caracteristicile identitare putem obține informații importante privind dezvoltarea durabilă a acesteia, resursele avute la dispoziție, atitudini, mentalități etc.
Ca urmare este esențial pentru o educație de succes să ne identificăm: Cine suntem? De unde venim? Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?
Pornind de la ipoteza că: fiecare individ, neam, popor nu-i este indiferentă evoluția existențială personală și a copiilor lui lansez o provocare, ca fiecare dintre noi, să începem o activitate individuală de cercetare pe aceste teme ale denumirilor . Un fapt este cert. Aceste cuvinte nu au apărut întâmplător, și acestea în primul rând transmit adevăruri fundamentale, esențiale în definirea unui popor.
Zeci de mii de ani de viețuire într-un anumit macro-ecosistem au modelat generațiile imprimându-le o anumită moștenire genetică ancestrală, ce se manifestă și-n prezent printr-o anumită mentalitate, atitudine etc. în relațiile interumane și-n conexiune cu mediul. Memoria istorică întipărită în ADN este extrem de importantă în construcțiile mentale ale contemporanilor.
Să nu uităm că suntem un popor cu rădăcini vechi în centrul Europei, cu frământate istorii și uneori mândre cu nimic mai prejos comparativ cu a altor popoare. Acest popor a avut dinastii care au avut capacitatea de a unii spațiul dintre cele trei mări sub simbolul dragonului și au reformat Europa. Chiar dacă în evul mediu, la fel ca și crengile unui copac, din marele trunchi comun getic s-au desprins multe națiuni, este posibil totuși să înțelegem cel puțin vechea unitatea spirituală și economică firească a acestui spațiu geografic; leagăn de cultură și civilizație al centrului Europei.
În continuare prezint câteva ipoteze ce solicită pe cititor să-și aducă propria contribuție: susținându-le, combătându-le sau corectându-le.
I. 1. Resurse: cuvintele vechi, cuvintele tulpină
Din cele mai vechi timpuri tezaurul informațional a avut ca și o componentă perenă cuvintele ce desemnau nume de: oameni, locuri, ape, obiecte, ocupații etc. ce au apărut din vechime, odată cu colectivitatea umană, ca o necesitate de comunicare, orientare, clasificare etc. obligatoriu cuvintele determinate de specificul ecosistemul respectiv.
Cuvintele vechi, „cuvinte tulpină”, au rădăcinile în formele de manifestare ale entităților pe care le desemnează! În timp din aceste „cuvinte tulpină” au fost generate alte și alte cuvinte odată cu necesitățile determinate de evoluția colectivităților și proceselor instructiv-educative rudimentare. Factori determinanți: mediul în care trăiește individul, vecinii, ocupații, credințe etc. generând o anumită dezvoltarea spirituală și conduita morală.
Este evident că numele oamenilor, numele locurilor etc. au apărut ca o necesitate de a descrie entitatea respectivă, apariția acesteia, manifestarea în timp pe durata existenței, orientarea în timp și spațiu, organizarea în acțiunicolective etc.
De exemplu numele oamenilor evocă o particularitate fizica sau morala (calități, defecte), rangul sau poziția socială, ocupații, funcții, meserii, îndeletniciri, sentimentele părinților față de nou-născutul lor, loc de origine, apartenență la un clan, totem, patronaj, filiație, adopție, caracteristici fizice, statutul social și economic al strămoșilor, apartenență religioasă etc. Ca urmare în spatele numelui se găsește etimologic cel puțin una din caracteristicile de mai sus, sau altfel spus numele este o carte de istorie ce descrie entitatea.
Din punct de vedere istoric, numele de locuri, de ape, de obiecte etc. au evoluat în funcție de limba utilizată de cei ce luau un prim contact cu realitățile respective. Pentru că noul venit întreba: Ce este asta? Ce este acesta? La ce folosește? La ce este bun? Cum se numește locul acesta? Care este numele râului acesta? Cum se numesc oamenii aceștia? etc. Localnicul îi răspundea, iar nou venitul repeta conform specificului limbii lui. Ca efect este o anumită diversitate în numele populațiilor, toponimelor etc. care în esență au aceeași rădăcină, dar o formă, pronunție relativ diferită în funcție de apartenența culturală a utilizatorului. Avem numeroase exemple ce descriu o stare de fapt o bogăție imensă de informații ce au fost relativ corupte în secole de evoluție de la o generație la alta.
Este puțin probabil ca noul venit denumească cu nume noi ceea ce întâlnește și să oblige apoi localnicii să le utilizeze. Excepție o fac obiectele străine localnicilor și ideile novatoare aduse de noul venit. În mod obligatoriu-existențial noul venit se adaptează ecosistemului, iar dacă nu vrea sau nu poate ecosistemul îl elimină în mod natural.
Numele constituie componente importante ale civilizației, utilizate ca valori – cel puțin informaționale- chiar dacă unele s-au denaturat în timp. Fiecare generație „privind în urmă” în istoria numelui, are „imaginea” unui imens domeniu cultural, ceva ce există indiferent de voința generației ce privește în urmă! Generație, care în prezentul ei, se alimentează cultural din valorile identificate: preluându-le, neglijându-le sau contestându-le. Cuvintele transmise apoi generațiilor următoare suferind remodelări: întărindu-le informația conținută; dându-le un alt sens, denaturând informația istorica conținută.
2. Activitatea individuală de cercetare pentru o pregătire individuală capabilă să genereze opinii pertinente și onorabile
Identificarea fake news-ului generator de manipulări...Pentru o activitate individuală de cercetare pe aceste teme ale denumirilor – pentru a fi mândrii de ceea ce suntem – este obligatoriu să se deparaziteze mesajul ce vine din trecut și pentru a înlătura ceea ce nu este bun, este fals, este un adaos ce este respins de trunchiul cultural autentic. Pentru a identifica informații parazite atașate ca urmare a unor „rătăciri” culturale de-a lungul secolelor, trebuie să ne întoarcem în trecut. Rătăcirile erau firești la un moment dat din motive politice, dar la momentul potrivit se revine pe drumul bun! Un exemplu evident este informația transmisă de Ulfila /Wulfila care s-a născut printre geți a devenit un erudit al secolului al IV-le d.Hr. La vârsta de 30 ani este numit episcop în spațiul geografic al Dunării de Jos unde predică creștinismul prin satele geților; și nu printre nobilii care în Actele martirilor sunt descriși ca opozanți.
Problema de rezolvat ce se pune în fața generațiilor contemporane constă în aflarea „adevăratul sens al unui cuvânt” – cel din trecutul său istoric, cât și cum s-a corupt în decursul rătăcirii lui prin meandrele istoriei.
Sunt evidente preocupările omului de a se cunoaște pe el și pe ce este în jurul lui și nu în ultimul rând cine sunt înaintașii lui; istoria înaintașilor lui. Informații există: viața cu specificul ei, succesiunile de generații alimentează un imens tezaur de informații aflat într-o dinamică permanentă care trebuie numai citite cu lupa propriei culturi autohtone și autentice- pentru a nu rătăciii...!
II. Cine suntem? De unde venim?
1. Herodot. În prezent scrierile lui Herodot sunt considerate ca importante surse istorice, deși au existat cronici istorice anterioare.
Din antichitatea timpurie provin numeroase informații privind locuitorii din arealul geografic cuprins între cele trei mări; Marea Adriatică, Marea Baltică și Marea Neagră.
Informațiile provin din diverse surse:
- povestirile negustorilor care-și comercializau mărfurile, pe vremea aceea, pe drumurile ce străbăteau acest spațiu geografic;
- cronicele ce prezintă războaie care au uimit lumea acelor timpuri cu participarea a sute de mii de luptători ceea ce presupunea: existența unei populații numeroase ca bază de recrutare a luptătorilor, producerea de bunuri materiale necesare oștirii, aprovizionare, dotarea și susținerea oștirii pe timpul războaielor, existența de resurse pentru achiziționare, gestionare, depozitare, transport etc. Și nu în ultimul rând toate acestea înseamnau punerea în mișcare a uriașe cantități de hrană, cât și ad de an regenerarea acestora –ceea ce înseamnă foarte mulți oameni activi și mari suprafețe de terenuri fertile cultivate;
- informațiile ce circulau prin viu grai ce au fost adunate și scrise de diverși literați ai vremii, numeroase ajungând până azi.
Având în vedere fenomenul de „fake news” , fenomenul de știri probabile, fenomene ce erau prezent și în trecut, se pot identifica în informațiile venite din negura vremii:
- existența privind diverse neamuri care apar în diverse locuri ceea ce probabil că de fapt nu descriu migrația ci de fapt răspândirea;
- existența în documente istorice a numelui unei populații numeroase care brusc dispare sau apare în scrierile unor istorici nu înseamnă că este o dispariție reală sau o explozie a natalității ci de fapt utilizarea de nume diferite a celor ce descriu populația dintr-un ecosistem sau a faptului că istoricul a înlocuit un nume cu altul. Populația și-a continuat evoluția în timp firească fără să țină cont de ce a notat istoricul. De exemplu: un sibian este în același timp și ardelean, și transilvănean, și român. Utilizarea unei denumiri nu le elimină pe celelalte ci numai sfera de cuprindere a mulțimii.
La fel ca informațiile geologic privind identificarea cantității de zăcământ mineral, informații ce se obțin prin foraje din loc în loc – ceea ce nu înseamnă că zăcământul a migrat dintr-un loc în altul odată cu sondorii; și nici faptul că nu a existat până când geologii nu l-au menționat.
Toate aceste informații ce vin din trecut au ceva în comun: scot în evidență potențialul uman și material al spațiului geografic dintre cele trei mări cât și fertilitatea deosebită a solului susținută de climatul temperat favorabil agriculturii și viețuirii umane.
Herodot afirma: că tracii erau cei mai numeroși după inzi – prin traci în această afirmație trebuie înțeles că Herodot se referea la imensul areal geografic din nordul polisurilor grecești cu imensa lor populație. Aceasta însemna tot ce era în nord: geți, tyrageți, masageți etc. Ce se vor individualiza mai târziu în cronicile grecești și romane prin diverse nume cu caracter general: geți, sarmați și sciți care la rândul lor erau formate din sute de diviziuni socio-politico-economice la nivel tribal cu diferite nume utile pentru localizare, de către negustorii timpului.
III. Organizări politice
În cadrul acestui imens sistem socio-politico-economic cuprins între cele trei mări care la un moment dat devine un spațiu geto-sarmato-scitic cuprinde la rândul lui alte subsisteme care nu anulează nici nu înlocuiesc sistemul. Analogia este simplă: spațiul românesc ca sistem cuprinde ca subsisteme spațiile: oltenești, ardelene, maramureșene. La rândul lor aceste subsisteme sunt compuse din alte subsisteme ș.a.m.d. Toate acestea nu se substituie sistemului ci-l întregesc în spațiul românesc, forța este dată de întreg...
Povestirea: Cele șapte nuiele
Un tată avea șapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câțiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînțelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moștenire.
Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte șapte nuiele, care erau bine legate, și le spuse: „Cine va reuși să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanți”. Unul după altul își încercară norocul și puterile.
Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toții: „Nu merge, nici nu e posibil!”. „Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai ușor!”. Desfăcu legăturile și rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. „Așa, bineînțeles că este ușor, îi spuseră fiii săi. Așa și un copil ar fi putut să le rupă!”.
Tatăl însă le spuse: „Așa cum este cu aceste nuiele, la fel este și cu voi. Atâta timp cât veți fi împreună, veți trăi și nimeni nu vă va putea dezbina.
Dar dacă legătura înțelegerii care vă unește se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca și cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ. Așa că…iertați-vă, împăcați-vă și trăiți în armonie”. (Sursa: https://jurnalspiritual.eu/povestire-cu-talc-cele-sapte-nuiele/)
În normalitatea ei, omenirea s-a confruntat permanent cu două acțiuni contrarii privind organizarea socio-politică:
- o acțiune de a forma edificii socio-politice (imperii) tot mai mari ce să adune sute de milioane de oameni și milioane de kilometri pătrați, imperii ce la apogeul lor păreau invincibile;
- o altă acțiune de a distruge edificiul creat, chiar dacă părea invulnerabil, imposibil de dezmembrat.
Istoria prezinte numeroase exemple de evoluții socio-politice uneori pe durate de peste o mie de ani. Ce este demn de observat este că documentele istorice menționează mai mult conducătorii- dinastiile conducătoare- și nu popoarele cu milioanele de indivizi ce au generat armatele de sute de mii de oameni care au dus greul războaielor de edificare a imperiului sau de distrugere a imperiului, și nu scot în evidență ce a determinat ca aceste armate să se sacrifice pe câmpurile de bătălie.
Cercetând originea etnică a celor ce asigurau forța de luptă imperială și adversară a imperiului nu putem să nu constatăm că sunt din aceeași etnie în ambele tabere: unii luptau pentru edificarea imperiului alții în același timp luptau împotriva imperiului sau în slujba altui imperiu în luptă cu primul imperiu; de la acest comportament nici valahi geto-sarmato-scitici nu au făcut excepție, fiind chiar menționați în documente ca cei mai destoinici, viteji oșteni din armatele Europei, oșteni care luptau pentru cauze care nu erau a lor și străine intereselor lor.
Alteori în anumite momente istorice, aceste populații treceau cu vederea disensiunile dintre ele și aveau capacitatea de a se uni împotriva dușmanului comun mobilizând sub arme și aducând în luptă sute de mii de luptători și imense resurse în organizări de amploare imperială, împărății – asemănătoare, bineînțeles la alte standarde, cu Uniunea Europeană actuală.
Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive este demn de reținut existența unor împărății ce au învins imperii:
1. Informații din negura istoriei. Marii și puternici ai antichității timpurii (Cyrus al II-lea cel Mare și Darius I) pierd în războaiele cu aceste împărății geto-sarmato-scitice; iar Alexandru cel Mare își asigură resursele necesare cuceririi Imperiului Persan din aceste locuri.
Resursele imense sunt probate și de faptul că Regina masageților, Tomiris ce avea o armată numeroasă după ce învinge pe împăratul persan Cyrus al II-lea cel Mare, vine în Dobrogea cu corăbiile –oameni ai mării- unde a întemeiat cetatea Tomis. Un alt eveniment antic ce descrie indirect resursele umane ale acestui spațiu geografic este campania regelui persan Darius I, ce trece cu o armată imensă în nordul Dunării. Război ce s-a încheiat cu fuga perșilor înapoi în țara lor- câți au scăpat cu viață.
Burebista constituie o împărăție ce aduce sub arme sute de mii de războinici.
2. Informații din mileniul I d.Hr. este un mileniu al Împărățiilor geto-sarmato-scitice care au la conducere diverse dinastii începând cu Decebal și Dinastia Amalilor ce a dat conducători renumiți: Armân (Ermanaric –în germană) și Attila (urmaș al unei prințese amale și a unui prinț hun deci este posesor de „os domnesc” ce-l făcea eligibil la tronul Împărăției geto-sarmato-scitice!). Attila purta și un titlu inferior de Rege al Daciei ca argument de a ajunge la tronul împărăției. În acest mileniu Împărăția Geto-sarmato-scitică a distrus Imperiul Roman și a remodelat harta politică a Europei. Sfârșitul de mileniu duce la o modificare treptată a structurii socio-politică ce devine treptat o confederație de crăii tot mai independente cu o conducere centrală tot mai simbolică.
După moartea lui Attila (Tătucul) ce purta și titlul de Rege a Dacilor Împărăția geto-sarmato-scitică cunoaște lupte interne între urmași și o perioadă de declin politic (Povestea celor șapte nuiele).
Astfel că sfârșitul de mileniu cunoaște o istorie a Crăiile „libere” ce sunt tot mai independente și care întreprind acțiuni tot mai independent într-o relație de vasalitate (senior-vasal) ce generau numeroase conflicte – fenomen asemănător cu cel din evul mediu timpuriu în Europa Apuseană. În acest spațiu geto-sarmato-scitic apar numeroase „Țărișoare” cu o putere militară tot mai simbolică ce-și căutau ocrotirea în depresiunile munților. Există încercări a unor dinastii khazare, cumane și pecenege de reorganizare a unor structuri statale dar fără succes pe durată lungă. Excepție face dinastia Arpadiană ce reușește să pună bazele unei organizări politice viabile.
3. Început de Mileniul II d.Hr. Este un început de mileniu al renașterii moșteniri mileniului I d.Hr. după ce autonomiile crăiilor slăbesc puterea politică a geto-sarmato-sciților.
Cu rol important în reunirea geto-sarmato-geților alături de dinastia Arpadiană este și emirul Nogaii – ctitor al Valahiei și Moldaviei.
În secolul al XIII-lea în spațiul geto-sarmato-scitic era o împărăție care domina politic din Balcani în sud, Rutenia în nord, Banatul de Severin în vest și în est până la Nistru, având la conducere pe emirul Nogai un membru al dinastiei Ginghis Han ( la fel ca și Carol I un membru al Casei de Hohenzollern ce a pus bazele unei dinastii în România). Centrul de comandă al acestui teritoriu, geto-sarmato-scitic, a fost Isaccea din nordul Dobrogei. Existența acestuia stat a favorizat coagularea crăiilor în state feudale din exteriorul Arcului Carpatic și o renaștere a geto-sarmato-scitilor. Tablourile votive ale lui Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare redau prin veșminte și coroane imaginile unor împărați geto-sarmato-scitici.
IV. Ardealul
Numele Ardealul este un toponim cu o vechime multimilenară utilizat pentru a descrie o stare de fapt constatată pe vremuri de mult trecute în podișul Transilvaniei că Arde-dealul.
În interiorul Arcului-carpatic era și este un spațiu geografic foarte bogat în depozite subterane cu gaze naturale insipide, inodore și inflamabile. Acest „aer inflamabil” aflat sub presiune foarte mare țâșnea prin fisurile scoarței terestre la suprafață; prin frecare cu solul acest gaz inflamabil ajungea la temperaturi ridicate; în contact cu aerul se aprindeau formând flăcări care izbucneau din pământ înălțându-se în bătaia vântului, uneori cu o înălțime mai mare, alteori abia pâlpâind.
Acest fenomen natural de flăcările eterne, datorat emanației de gaze naturale care se aprind și ard spontan cu flăcări ce se întind pe suprafețe imense, flăcările ce ard cvasipermanent fiind vizibile uneori de departe, mai ales noaptea, a impresionat puternic pe oameni cum „Arde- dealul”; flăcările eterne considerate „focuri vii”, „focuri sacre” sau „focuri sfinte”; ce ardeau pe dealuri, stingându-se uneori din cauza ploilor sau scăderii presiunii gazelor naturale din interior, însă apoi reaprinzându-se în alt loc ce genera impresia că „arde dealul” au dat numele Ardealului.
V. Moldova
În limba engleză Moldavia, în limba germană Moldau, în limba franceză Moldavie, în rusă Молдавия, în poloneză Mołdawia este o regiune istorică și geografică a Europei, delimitată la vest de către Carpații Orientali și la est de către râul Nistru. Suprafața cumulată a a Moldovei istorice este de 94.862 km², dintre care 35.806 km² în România (cele 8 județe ale Moldovei Occidentale cuprinzând Bucovina de Sud), 29.680 km² în Republica Moldova (partea din dreapta Nistrului cunoscută și ca Basarabia) și 21.297 km² în Ucraina (regiunea Cernăuți cuprinzând Bucovina de Nord, ținutul Herței și ținutul Hotinului, și cele 9 raioane din Bugeac) (Sursa: Wikipedia).
În documentele evului mediu și în actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856 (Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din august 1858 - cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris) numele consacrat este MOLDAVIA!
Acest nume este format prin alăturarea a două cuvinte MOL și DAVIA.
Mol este numele unei zeități antice; Zeul Mol –Zamolxe, iar Davia – însemnă loc sacru, teritoriu binecuvântat, divin. Locuri de închinare pe vârful munților, locuri sacre (Dave) înconjurate de ziduri ca mănăstirile azi sau când vitregia vremurilor nu dădea voie apropierea de divinitate se realiza în „Bisericile de Brazi”.
Mol și Davia alăturate formează cuvântul Moldavia cu sensul de țară sacră a lui Zamolxe, țară binecuvântată. Țară bogată adevărată Grădină a Maicii Domnului, considerat de oameni ca loc divin moștenit din moși – strămoși cu numele de Mol-Davia.
VI. România
Un reper important pentru numele României este afirmația lui Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.Hr. și la începutul secolului al V-lea i.Hr.) ce spunea: Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Prin traci înțelegem ceea ce înțelegea și Herodot: că tracii erau cei mai numeroși după inzi – și locuiau în nordul polisurilor grecești cu imensa lor populație – ce includea și pe cei cu ochii albaștri și roșcați deci rumeni la față.
Romania este o țară care în hărțile evului mediu are capitala la Constantinopol.
România de azi este o țară care în hărțile secolului XX d.Hr. are capitala la București și în limbile europene este numită: Rumania (în limba albaneză, arabă), Rruminia (în limba armeană), Errumania (în limba bască), Rumynija (în limba belarusă), Rumunija ( în limba bosniacă), Rumŭniya ( în limba bulgară), Rumunsko ( în limba cehă), Rumunjska (în limba croată), Rumænien (în limba daneză), Rumeenia (în limba estonă), Roumanie (rumenii) ( în limba franceză), Rumänien (în limba germană), Rumenye (în limba idiș), Rúmenía (în limba islandeză), și așa mai departe denumiri în care se identifică grupul de litere „Ruman”/ „Rumin”/ „Rumyn”/ „Rumun”/ „Rumæn”/ „Rumen”/ „Rumān”/ cuvinte de fapt care au sens în limba română țărănească de:
- „rumen” adj. îmbujorat, împurpurat, roz – trandafiriu, înroșit, roșu la față (Om cu obrajii rumeni.);
- „rumân” sub. valah, olah, vlah în vechime locuitor al numeroaselor Țări Rumânești locuite de rumâni (trebuie menționat că substituirea actuală a numelui de Valahia cu cel de Țara Românească este o eroare; nicăieri nu apare în numeroasele hărți din evul mediu; în aceste hărți găsim o Romanie dar cu capitala la Constantinopolul locuit de romei și romanoi. În limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” și „Înalta Poartă” ce era în secolul al XII-lea cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa. La construcția orașului între anii 324 și 336 au participat chiar 40 000 de geto-goți aliați ai Împăratului Constantin.
Cuvântul „rumen” ce caracterizează o însușire feței umane este întâlnit și la populațiile cu care rumânii au intrat în contact în vremurile trecutului îndepărtat. Acesta este adaptat la fonetica limbii respective a cuvântului rumen: „румяны – rumiany” (în limba bielorusă), „румен - rumen”, (în limba bulgară), „rumen” (în limba croată, ), „руменило – rumenilo” (în limba macedoneană), „rumiany” (în limba poloneză), „румяный- rumyanyy” (în limba rusă), „румен-rumen” (în limba sârbă), „рум'яний- rum'yanyy” (în limba ucraineană).
Cuvântul „rumen” ce caracterizează îmbujorarea feței are o arie de răspândire Central-Europeană cuprins între cele trei mări: Marea Adriatică, Marea Baltică și Marea Neagră - spațiu geografic în care au conviețuit populații geto (gotico)-sarmato-scitice.
Acest cuvântul „rumen”, ce caracterizează o însușire feței umane, în acele timpuri, și a generat încă un nume a geto-sarmato-goților acela de rumân a fost transformat de corifeii Școlii Ardelene de la Blaj prin înlocuirea literei „u” cu litera „o”, ca urmare în loc de „rumân” să fie folosit cuvântul „român”. Transformare ce a avut succes și a dus la extinderea lui.
Un obstacol a fost existența în cancelariile europene a termenului vechi – probabil o opoziție benefică, pentru că în prezent o etnie caută să-și facă cunoscut numele: etnia romilor vorbitori de limba romanii, fapt ce în prezent, în Apus, a generat confuzii. O soluție pentru a înlătura aceste confuzii ar fi înlăturarea inițiativei Școlii Ardelene de la Blaj și revenirea la numele multimilenar de rumân și Rumenia cum ne spun străinii. Rumelia era numit în evul mediu al teritoriul din sudul Dunări .
VII. Sarmizegetusa. Sarmi-ze-get-usa
„Toponimul Sarmizegetusa a apărut în inscripțiile antice și la autorii antici (până în sec. al VII-lea) cu inscripționare în elină și latină și în alte variante: Zarmizeghéthousa,
Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege etc.”( Sursa: Wikipedia).
Este evident că numai Sarmizegetusa și Zarmizeghéthousa sunt denumiri complete. Celelalte sunt diminutive: Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege etc. obținute prin trunchierea denumiri principale.
Se identifică la toate grupul de litere „Sarmi”/„ Zarmi”/„ Sarma” ceea ce este evident că se referă la „sarmați”.
Al doilea grup de litere este „get” /„ghet” iar este evident că se referă la „geți.
Al treilea grup de litere„usa” sau „ housa”. „Usa”cu sensul de „ușă” sau „Înaltă Poartă”. „Housa –casă în limba latină” cea ce este firesc pentru că autorul fiind latin ia indicat rolul în lumea sarmato-getică de casă a întâlnirilor conducătorilor sarmato-geți.
Se știe că în tradiția autohtonilor este puternica dorința de a realiza porți cât mai înalte și mai monumentale, iar la poartă nelipsita băncuță unde duminicile și-n zilele de sărbătoare oamenii se adunau la sfat. Respectând proporțiile și sarmato-geții inclusiv sciții aveau locuri bine stabilite unde se adunau la sfat. Publius Ovidius Naso vorbea la Tomis despre sarmați și sciții care până la urmă îi considera tot geți ( la fel ca azi la București : vorbim despre ardeleni, bănățeni, maramureșeni, moldoveni etc. care până la urmă toți sunt români).
VIII. Valahia
Valah, Vlah și multe alte variante este un termen istoric folosit pentru a desemna în principal pe urmașii traco-geto-sarmato-sciților ce aveau ca și caracteristică ocupațională ciobănitul, din punct de vedere religios erau creștini, iar cultural formau grupuri etnografice originale. Mărturii din secolele XIII-XIV arată că, acești urmașii ai traco-geto-sarmato-sciților foloseau pentru ei endonimul „Rumân/ arumân”. Termenul devenit un sinonim pentru categoria socială a ciobanilor din spațiul geografic cuprins între cele trei mări, s-a răspândit prin transhumanță și-n afara acestui spațiu primind diverse variante ale numelui.
Popoarele geto-sarmato-scitice fac istorie în mileniul I d.Hr. în spațiul Central-European. Inexistența granițelor, căutarea locurilor pentru pășunat, ciocniri tribale nesfârșite în acapararea celor mai bune pășuni duc la amestecul populațiilor și apropierea cu turmele de Carpații în anotimpul de vară, urmat de deplasarea în locurile de șes, în bălțile râurilor, în anotimpul de iarnă. Acest proces socio-economic de transhumanță generat de alternanța iarnă-vară vital în existența populaților Central-Europene și Nord-Pontice a dus la amestecul lor și la o inevitabilă bună cunoaștere reciprocă ce a generat diverse nume în funcție de caracteristicile prin care diversele comunități umane se evidențiau în raport cu altele.
Tot în mileniul I d.Hr. are loc, în cest spațiu european, un amplu proces de convertiri religioase la iudaism (khazarii), la creștinism (sarmato-geții) și mahomedanism (o parte dintre sciți - popoarele turcice de azi). Proces complex, și nu întotdeauna pașnic, a dus la crearea de organizări politice, de vastă întindere teritorială conduse de dinastiile sciților nord-pontici, este vorba de dinastii pecenege, cumane și tătare.
În acest spațiu geto-sarmato-scitic viața socio-economică avea complexitatea ei în care erau câteva dominante ocupaționale generate la rândul lor de specificul macro-ecosistemului pontico-carpato-dunărean: creșterea oilor (de către ciobani, cultivarea pământului (de către boieri), creșterea cailor (de către nord-ponticii – tătarii). Cei care au imaginea cea mai bună a sistemului în ansamblul său, cu privire la caracteristicele umane și definitorii ale populațiilor sunt cei cu mobilitatea cea mai mare (tătarii ce se ocupau cu creșterea cailor) și ciobanii ca urmare a transhumanței.
Tătarii au sesizat caracteristica relativ comună a crescătorilor de oi și a agricultorilor, a căror activitate depindea de voința lui Dumnezeu. Ca urmare „Voința lui Dumnezeu”, „Ce dă Dumnezeu”, „Voia lui Dumnezeu”, „Vă cu Dumnezeu” etc. erau formulări permanent prezente în dialogurile acestora și devine o caracteristică comportamentală – o expresie de salut întâlnită și azi la țărani și nu numai – vă cu Dumnezeu ceea ce în limba nord –ponticilor se exprima prin Va-allah.
O altă expresie, în vorbirea populară, de Omul lui Dumnezeu când este vorba de cineva extrem de omenos are echivalent în islam: Waliyu- Ilah cu sensul de prieten al lui Dumnezeu. Wali – tradus prin sfânt. Conceptul de sfânt în islam este diferit de cel din creștinism. Un sfânt islamic (wali) poate fi în viață, căsătorit, să aibă copii și să facă minuni cu voia lui Dumnezeu. Conceptul este mai apropiat de sfinții părinții din Vechiul Testament.
Sa creat astfel un nume și renume privitor la o submulțime din marea mulțime traco-geto-sarmato-scitică care aveau avea anumite caracteristici: creștini, păstoritul oilor și agricultori, care se manifestau prin salutul „Vă cu Dumnezu – Va-allah”- adică erau extrem de omenoși Oameni a lui Dumnezeu. Se știe că țăranii români erau extrem de ospitalieri.
Pentru tătari aceste caracteristici comune a ciobanilor și agricultorilor au generat numele de „Vă allah”, „Waliyu- Ilah”, „Vaallah”, „Valah”.
Faptul că o parte dintre ei, cei din sud, erau mai bruneți – le-au atras supranumele numele și de blachi.
În decursul seolelor ca urmare a jocului cuvintelor între blachi (negru) și va-allahi (vă cu Dumnezeu) duce la o mulțime de variante de nume în limbile neamurilor din Europa. Fiecare pronunțându-le și scriindu-le conform specificului lor!
Se identifică la nord pontici cuvinte ce clarifică cele două nume: „Валлах - De către Dumnezeu” (în limba tătară); „Wallahiý - De către Dumnezeu” (în limba turkmenă); „Валлах и я - Fii binecuvântat” ( în limba Tadjică); „В аллах и я - Este Dumnezeu” ( în limba tătară); „Блак – negru” (în limba azeră, bulgară, kazahă, mongolă, poloneză, rusă, uzbecă); „блакиа -Negru ” (în limba tătară, tadjică, turkmenă, )
Prof. Jude Laurențiu
Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” Alba Iulia
Remarci istorice
1. „După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor și istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiții autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geții (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s-au desprins în perioade distanțate în timp și spațiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa și Asia anterioară. De aceea, astfel de informații, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor și indienilor nu se pot afla decît din operele unor universități străine celebre sau din cărțile unor eminenți savanți și universitari străini, mai ales apuseni.” (sursa: GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe, https://gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/)
2. Carolus Lundius (Zamolxis, Primus Getarum Legislator): „Să fie clar pentru toți, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o venerație aleasă Geți, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înțelegere unanimă, Goți. Grecii și alte popoare au luat literele de la geți. La Herodot și Diodor găsim opinii directe despre raspândirea acestor litere.”
3. Carlo Troya, istoric italian (1784-1858): „Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare, nu au o istorie mai veche și mai certă ca a geților sau goților. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică, se împarte în două părți și una din ele arată că geții lui Zamolxe și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Teodoric din neamul Amalilor.”
- Robert Sheringham, De Anglorum Gentis origine disceptatio: “Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”
4. „Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele.
5. Philostorgius, Istoria eclesiastică (368 – 425 e.n.): “Sciții de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geți, iar cei de acum îi numesc goți… Ulfila a fost hirotonit episcop al creștinilor din țara getică.”
6. Hieronymus (345 – 420 e.n.): “Există autoritate (îndreptățire) pentru a-i numi pe goți, geți.”
7. Nicolao Petreio, 1695: “Că geții au fost după aceea numiți goți, nu este nici o îndoială.”
8. Abordarea ecologică a viețuirii umane demonstrează fără dubii că în Peninsula Scandinavă, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12000 ani în urmă) s-a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheață (v. Istoria Suediei), deci nu se punea vorbii de un leagăn de generare de populații umane. Spus simplu: acolo nu existau oameni.
A existat însă procesul invers din Centrul Europei odată cu retragerea ghețarilor sarmato – geții să ajungă cu pescuitul și pe țărmurile sudice ale Scandinaviei. Treptat prin transformarea Scandinaviei într-un ținut mai accesibil, a unor terenuri favorizate de natură acestea au puncte de locuire temporară. Dar solul și clima Scandinaviei n-au permis o dezvoltare normală a populației ce ar fi dorit să rămână pe noile teritorii. În plus, absența totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creșterea populației în zona nordică europeană. Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societății omenești o generatoare de populații gotice care au invadat Europa și au cucerit Imperiul Roman.
Ca urmare în ținutul inospitalier al Scandinaviei, istorici luptând împotriva naturii nu pot constitui o fabrică de popoare – în speță de goți ce să invadeze sudul Mării Baltice!, Europa și Marele Imperiu Roman – pentru că nu au cu ce! De unde pot goții istoricilor alcătui armate cu sute de mii de luptători, ce să distrugă legiunile romane, să cucerească cetățile și chiar capitala imperiului – centrul lumi Roma? (sursa: GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe, https://gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/)
BIBLIOGRAFIE:
1. A. Bădin, Dacia din Vestul Europei, New York – 1998, Editura The Geryon Press;
2. Virgil Ciocîltan – Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, editura Enciclopedică, București, 1998;
3. L.I. Cueșdean, Senzațional! Suntem români de peste 2500 de ani, Editura Solif
4. Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, Editura Enciclopedică, 2002
5. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999, 2006, 2008, 2010;
6. Neagu Djuvara, Aromânii: istorie, limbă, destin (coordonator), Editura Fundației Culturale Române, 1996, Editura Humanitas, 2012;
7. Gabriel Gheorghe, Lingvistica, istoria... Defilee de erori, Rev. Getica http://gandirea.ro/lingvistica-istoria-defilee-deerori/
8. Getica – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe, https://gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/
9. Carmen Jimenez Huertas, Nu venim din latină, Editura geto-dacii, 2016;
10. Iordanes, Getica( despre originea și faptele geților), Fundația Gândirea;
11. C.J. Huertas, Nu venim din latină, Editura: GETO DACII, București, 2016
12. N.P. Leonăchescu, Istoria și condițiile la limită tip Dirichlet, Rev. Getica
13. C. Lundius, Zamolxis, Primus Getarum Legislator, Upsala, 1687;
14. Roxana Gordan, https://ultima-ora.ro/gazul-metan-extras-in-romania-cel-mai-pur-din-lume
15. Dan Oltean , Regii dacilor si razboaiele cu romani, 2017, ISBN: 978-973-0-13518-3;
16. Dan Oltean Religia dacilor. 2012, ISBN: 978-973-0-17045-0;
17. George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa Nordică, Editura Tempus a Fundației Academia Daco-română, 2010;
18. Revista: Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor, ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076, nr.3, anul 2020,
19. Revista: Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor, ISSN 2668-0076, ISSN-L 2668-0076, nr.4, anul 2021
20.Liana Spulber - Emisii geogene de metan în Transilvania și implicațiile lor asupra mediului înconjurător, , lucrare de doctorat, Cluj Napoca, 2010
21. Carlo Troia, Argumente pentru rescrierea istoriei Europei, Editura Uranus, 2015;
22. Nicolo Zeno, Cărțile geților, Editura Uranus, 2017;
23. M. Vinereanu Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică,
Webografie:
1. Dacia din Europa Nordica, https://www.youtube.com/watch?v=_HywOIyBXpE&ab_channel=DanielRoxin-Istorie
2. GETICA – Studiu Introductiv de Gabriel Gheorghe, http://gandirea.ro/getica-studiuintroductiv-de-gabriel-gheorghe/;
3. Istorie bulversantă: DACIA din... Nordul Europei, https://www.youtube.com/watch?v=oEaXKG871yk&ab_channel=DanielRoxin-Istorie
4. Petrus de Dacia primul scriitor suedez;
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petrus-de-dacia-primul-autor-suedez;
5. Școlile din Transilvania în secolul al XVII-lea, https://crispedia.ro/scolile-din-transilvaniasecolul-al-xvii-lea/;
6. C. TROYA, Despre arhitectura gotică, 1857 discurs de Carlo Troya;
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/traducere-arhitectura-gotica;
7. C. TROYA,Fastici getici o gotici/
https://www.slideshare.net/anamariamoraru184/fasti-getici-o-gotici-carlo-troya;
8. N. ZENO, Despre originea barbarilor care au distrus Imperiul Romei, , Veneția, 1557.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit;
9. Pledoarie pentru apărarea limbii române, https://www.voci.ro/pledoarie-pentru-apararea-limbii-romane/
10. http://www.enciclopedia dacica.ro;
11. http://dincolo-de-limite.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-documentar.html;
Intr-un cuvant ambii sunt FOARTE New Age, in nici un caz crestini ortodocsi. "Filosofia" New Age este un teren foarte insidios care amesteca (voit) o gramada de concepte preluate de la religiile cele mai disparate, panteism, traditii pagane, etc. si resuseste sa faca un talmes-balmes destul de atragator pt multe spirite.
Exact din deriva aceasta iau nastere: secte, culte, ordine "sacre", bisericile numite generic pocaite, masonerie, alte fratii, parcursuri spirituale de cunoastere si iluminare, etc,