Mintea fără de adăpost (homeless mind) este astăzi regula. Sunt foarte mulți cei care ar vrea să se întoarcă la vremurile în care nebunia care ne cotropește acum nu exista, să evadeze din vârtejul conștiinței fragmentate în care lumea ni se înfățișează astăzi – adică ne este prezentată de media – ca un soi de tablou poantilist în care punctele se deplasează cu o asemenea viteză că e aproape imposibil să obții o imagine coerentă. Sentimentul este foarte răspândit. Și nu este o chestiune care ține de politică. Acest sentiment traversează lumea în toate direcțiile, în siajul realității hiper-ireale a tehnologiilor care ne reunesc pe toți într-o stare de anxietate și de lipsă transcendentală de adăpost. Toată propaganda despre „noua normalitate” și despre un viitor digital incorporal sună fals. Marea Resetare este Marele Coșmar. Nimic nu mai pare normal, cu atât mai puțin viitorul. (Edward Curtin,„Nostalgic for the future”)

Mai este puțin și se împlinesc doi ani de când planeta întreagă a intrat în carantină, trimisă-n abis de Forțele Absurdului.

Acele forțe care, în această perioadă, au fost atât de agresive încât au învins, pentru moment, momentul de doi ani, cele mai elementare principii și legi ale dreptului, moralei, logicii, bunului simț și, nu în ultimul rând, ale științei, în general, și ale medicinei, în particular. Sunt forțele care și-au arogat o legitimitate pe care nimeni nu le-a conferit-o.¹; care au terfelit cu nonșalanță și aroganță tratate internaționale și constituții naționale și au donat unor birocrați puteri pe care nici ele nu le aveau; care au investit președinți de țară cu misiunea primordială de a-și soma supușii să se spele, zilnic, pe mâini; care ne-au pus pe tablă cele mai aberante statistici despre viață și despre moarte, bătute cap în cap, de la zi la zi; care ne-au interzis îmbrățișările, datul norocului, ruga la biserică și dansul; care au ținut la distanță copiii de părinți și nepoții de bunici; care ne-au condiționat accesul la muncă și la școală, la stadion și la cafenea, la hotel și la avion de tot soiul de hârțoage, proceduri medicale și injectări cu seruri experimentale; care ne-au obligat să ne mascăm și respirația, și zâmbetul cu odioase și obscene măști-cârpe, colorate n-are importanță cum; care ne-au „termometrizat”, ,„carantinat”, ,„izolat-izoletat”, ,„testat”, ,„scanat”, ,„pozitivat” și „negativat” după bunul lor plac. Da, sunt Forțele Absurdului care, pentru momentul de doi ani, ne-au somat să fim actori într-un inițiatic ritual de transfer în Minunata Nouă Normalitate.

Noi fără de noi, doar cu al nostru avatar-mandatar, suflet-mortuar.Este ritualul care își propune, în fapt, să preceadă un altul: pe acela al imensei reorganizări planetare, The Great Reset, care ar veni să conducă, conform unuia dintre regizori, la o„spectaculoasă fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice”². În alți termeni, transferul din Minunata Nouă Normalitate în Minunata Lume Nouă a lui Huxley prin intermediul unei revoluții ontologice care ar duce la însăși redefinirea a ceea ce înseamnă să fii om.³Este ceremonialul mondial prilejuit de cea de-a patra revoluție industrială în care inteligența artificială se vrea „versiunea digitală a Divinității”, în care realul fuzionează cu sinteticul, oamenii sunt ștrangulați de propriile adicții, copiii-torturați de gadget-uri, iar sufletele, ucise sau scurtcircuitate.⁴ Este ritualul prin care realitatea lumii fizice, demodată și prăfuită, ar urma să fie „extinsă” (extendedsauaugmented reality) în universul infinit alMetavers-ului, raiul digital în care vom fi în curând invitați să trăim și să murim virtual.⁵

În ciuda rapidității și agresivității cu care este pusă în practică agenda „Marii Resetări”, oamenii au început să vadă, să priceapă și să simtă că acest proiect mondial este gândit nu spre binele, ci spre răul lor, că ambițiile transumaniste sunt, în esența lor, antiumaniste și că obiectivul final al întregii operațiuni este acapararea sufletelor noastre eterne. Și, peste toate, confruntați cu monstruozitatea răului, oamenii au pornit să nădăjduiască și să spere.

Da, oamenii au început să vadă.Treptat-treptat, mulți semeni au început să se trezească, să se întrebe și să observe cu ochii lor scene, fapte și întâmplări de viață, emoționante și clarificatoare deopotrivă. De exemplu, așa cum povestește celebrul avocat Reiner Fuellmich, într-o zi, martorii unei întâmplări de viață au remarcat o bătrână neajutorată și speriată care, luată în brațe de un străin în plină stradă și deposedată cu delicatețe de masca pe care o avea pe față, a început să plângă în hohote amintindu-și că nu mai fusese îmbrățișată de cineva de mai bine de un an de zile.. Pe de altă parte însă, cred că este momentul și locul să constatăm că psihopații care s-au auto-instalat la cârma istoriei contemporane n-au nici cea mai mică înțelegere pentru ceea ce înseamnă cu adevărat umanitatea și splendoarea ei.⁶ Scene ca aceasta sunt mai grăitoare decât orice dezbateri științifice și orice analize raționale pe teme legate de drepturi și libertăți. În același registru, cum să rămâi insensibil la apelul unei alte bătrâne, aflată în scaun cu rotile, care participa la un protest cu o pancartă pe care scria „mai bine mor de covid decât de singurătate”⁷? Cum să nu te miște zecile de adunări dansante din piețele europene în care oamenii se îmbrățișau și se legănau laolaltă pe ritmul muzicii, nous, on veut continuer à dancer encore⁸? Sau dovezile de extraordinară și mișcătoare solidaritate cu camionagii canadieni, cei mai bravi revoluționari ai momentului⁹? Cum să nu te revolte arestarea unui om în plin centrul New-York-ului pentru că a îndrăznit să-și cumpere de mâncare fără a avea certificatul de „vaccinare”¹⁰? Apoi, cum să nu te apuce furia în fața apelului unui înalt oficial neo-zeelandez care-și îndemna conaționalii să nu-și mai vorbească unii cu alții („don’t start up a conversation”¹¹)? Ori în fața altor numeroase nedreptăți și abuzuri: părinți cărora li s-a interzis accesul în spital ca să-și viziteze copiii¹²; copii cărora li s-au refuzat intervenții medicale vitale pe motiv că părinții lor sunt „nevaccinați”¹³; oameni bătuți cu bestialitate de jandarmi și polițiști pentru că-și revendicau drepturile legitime¹⁴; polițiști verificând cu agresivitate „distanțarea socială” cu ajutorul unei rigle speciale¹⁵; îndemnuri pentru excluderea „nevaccinaților” de la masa de Crăciun¹⁶; angajarea de persoane particulare disponibile să urmărească și să predea autorităților pe concetățenii „nevaccinați”¹⁷? Nu e momentul și locul pentru un inventar complet al abuzurilor și ilegalităților sau al scenelor tulburătoare de suferință și de iubire, de comuniune și de solidaritate, de revoltă și de speranță, scene încărcate de profundă umanitate și scrise de istoria ultimilor doi ani¹⁸

Da, oamenii au început să priceapă. Întâi, că au fost mințiți și că riscul major asociat „virusului ucigaș”, adică mortalitatea de sub 0,3%, nu justifică trimiterea planetei întregi în congelator).¹⁹; că - așa cum o recunosc chiar promotorii lockdown-ului - practica izolării și a „carantinării” întregii comunități a cauzat mai mult rău decât a făcut bine²⁰; că toată această „pandemență” (Silviu Man) n-are legătură cu sănătatea publică, ci cu proiectul tiranic de control al populației²¹; că frica indusă de propaganda oficială a fost vădit disproporționată față de pericolul real, iar măsurile de„protecție” impuse au fost ineficiente sau, adesea, aberante (vă amintiți - un exemplu dintr-o mie - de beneficiul acordat fumătorilor de a-și da masca jos când trag din țigară? Sau, iată, unul relativ recent: un dres de damă tras peste cap și, implicit, peste mască, protejează mult mai bine împotriva covid²²); apoi, că democrația reprezentativă - cu toate tarele și lipsurile ei - tinde să fie, treptat-treptat, înlocuită de o dictatură medicalo-tehnocrată întemeiată pe principiile unui stat al bio-securității (Giorgio Agamben); că drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, garantate constituțional, au fost încălcate sistematic și că sunt tot mai șubrede în fața tendințelor noilor reglementări care le plasează în umbra responsabilităților (îndatoririlor) sau a drepturilor colective²³; că „vaccinul” care conține - zice-s-ar - „speranță” și „încredere” este, în realitate, o deziluzie²⁴; că „știința” invocată ca argument de autoritate de atotputernicii zilei nu este nici pe departe un oracol, iar tezele pretins „științifice” promovate de doctrina covidiană oficială sunt infirmate de sute și mii de contraargumente și contradovezi susținute de medici, chimiști, biologi și cercetători de prestigiu²⁵; în fine, că „Marea Resetare” asociată celei de-a patra revoluții industriale, întemeiată pe „cuceririle digitalizării și inteligenței artificiale” și pe distopia transumanistă, reprezintă o imensă deturnare a umanității²⁶ și a civilizației creștine, un uriaș pas spre un univers al„valorilor întoarse pe dos” (Carlo Maria Viganò²⁷ ).

Da, oamenii au început să simtă. Este posibil să mă-nșel, dar percep în jurul meu o energie colectivă extrem de apăsătoare. Mai dintotdeauna, oamenii au fost înclinați să-și idealizeze propriul trecut și atmosfera „din vremea lor” și să-și savureze amintirile deodată cu asumarea și trăirea actualității. Acum însă, confruntați cu un prezent tot mai neprietenos, și chiar respingător, tot mai mulți par cu privirile întoarse îndărăt, tânjind după timpurile când omenia era omenie și iubirea era iubire, când lumea era lume și viața era viață: când copiii se jucau învățând și învățau jucându-se, căutând nu „spațiile sigure”, ci aventura, nu protecția, ci independența, nu confortul, ci eroismul, nu ecranul jucăriei smart, ci spațiul din mintea copilului în care el, cum zice Creangă,„încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot dinadinsu, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”; când adolescenții n-auziseră de untold-de-ne-numitul, n-aveau dubii ce posedă-ntre picioare ori care pronume li se potriveau și cântau, recitau poezii, se îndrăgosteau și se iubeau într-o nemijlocită și nefiltrată relație cu realitatea muzicii, a poeziei și-a iubirii; când adulții erau adulți și țineau lumea pe umerii lor, cu entuziasmul pe depresie și sănătatea pe boală călcând; când, apropo, oamenii erau prezumați nu bolnavi, ci sănătoși, iar bolile se tratau - înainte de medicamente - cu calm, discreție, curaj, credință, omenie și cu autoironia convingerii că nu mor caii când vor câinii; când morala și moravurile erau nu mărfurile și „valorile” de import ale „societății civile”, ci produsul autentic și exclusiv al comunității însăși, întemeiat, înainte de toate, pe virtuțile creștine și pe bunul simț; când biserica nu avea ce căuta în treburile statului, dar nici statul în rânduielile bisericii; când dreptul își extrăgea seva vitală din marile principii fondatoare ale eticii și logicii și slujea ideilor de dreptate și de justiție; când, pe scurt, lumea nu dădea semne că vrea ori poate ori riscă să-l piardă pe Dumnezeu.

Da, oamenii au început să nădăjduiască și să spere. Cu toate aceste descoperiri, revelații, înțelegeri și nostalgii în minte și în suflet, semenii noștri se descoperă tot mai mult în ultima vreme cuprinși de credința în bine și de speranță. Speranța că Forțele Absurdului (ale căror principală menire este, nu-i așa?, să ne convingă că ele nu există) vor fi de-mascate; că excepționala explozie de bucurie a copiilor dintr-o școală americană la auzul veștii privind abolirea măștilor, bucurie teleportată în lumea întreagă, va molipsi lumea întreagă de imuabil entuziasm; că milioanele de voci care cer libertate și adevăr la Ottawa și Paris și Sydney și Roma și Bruxelles vor fi auzite și susținute de alte milioane de glasuri din lumea largă și că toată această lume largă se va încolona într-un convoi al libertății și adevărului; că omenia va redeveni, în sfârșit, omenie, iubirea-iubire, lumea-lume și viața-viață.²⁸; că deciziile judecătorești reparatorii, prin care au fost sancționate derapaje, ilegalități și mârșăvii ale dictaturii medicalo-tehnocrate nu vor rămâne singulare și că demersul inițiat de echipa avocatului Fuellmich va avea un succes istoric vibrant și eliberator²⁹

Este speranța că noi, oamenii, după momentul de doi ani în care ne-am zis c-ar fi mai bine să murim de covid decât de singurătate, vom fi, în sfârșit, luați, de Cineva, în brațe.

Florentin Țuca, Managing Partner al Țuca Zbârcea & Asociații

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro