Preot Arhiepiscopia Tomisului, lector la Universitatea Ovidius Constanța.
https://www.facebook.com/ioan.istrati
De sute de ori, până noaptea, stăteam și dezbăteam idei de cultură. Recita Sofocle și Goethe din memorie, plângea cântându-l pe Eminescu, asculta fascinată teologia Sfântului Maxim, luam teologia paulină la pas, cu originalul în față.
„Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârșitul acestei lumi este indiferența noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubește de o veșnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani.”
Denia din Sfânta și Marea Marți (Luni seara) vorbește în Evanghelie de dialogul dintre Mântuitorul Hristos și elitele vremii: cărturari, farisei, irodiani, saduchei.
În oboseala de a bate la sute de case, în frigul și vântul iernii, în lătratul a sute de câini, în palmele peste față date de sute de porți încuiate, preotul.
Azi Înaltpreasfințitul Părintele nostru Teodosie a împlinit 70 de ani de viață binecuvântată. Iubitor de Liturghie, jertfă vie de rugăciune, lumină smerită în noaptea lumii, povățuitor al credinței.
Din când în când se mai grupează și îi putem vedea. Au oroare de Biserici. Celebrează măcelărirea bebelușilor sfinți. Detestă familia unică. Cred în zeul plăcere. Caută sincretismul oriental. Și cei mai mulți consumă. Știm noi ce.
Eu i-am zis: supereroul din viața ei nu sare pe blocuri, nu arde cu privirea. Zboară la cei ce se roagă cu lacrimi și le vindecă pruncii. E Sfântul Ioan Rusul.
Pe Valea Bistriței, unde a fost tata preot, în creierii munților, aveam două surori foarte simple și sărmane. Una din ele, Catrina, stătuse cu noi când eram mici. Avea o căsuță în Pietroasa de trei metri pe doi, cu o sobă, un pat și o măsuță. Nu avea lumină, doar o lampă cu petrol.
Stăteam de vorbă cu un părinte prieten zilele trecute. De la o vorbă la alta, am ajuns la fenomenul preoților influenseri. La valul pe care tehnologia îl multiplică aproape infinit, în jurul preoților "cu har".
Când eram mic, mergeam cu tata la Părintele Longhin Pop de la Neamț. Fusese stareț la Durău, la Sihăstria, iar acum era mare eclesiarh la Mănăstirea Neamț.
Încercarea homosexualilor și a altor categorii deviante de a sustrage fraudulos valori specific umane, precum familia, căsătoria, nașterea sau creșterea pruncilor, este un furt de identitate și o distrugere a pilonilor pe care se bazează societatea umană.
Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeași sărbătoare pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos și misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.
Preoția e jertfă, și lumină, și dor, și nesomn, și odihnă lină, și plângere zdrobită și bucurie de rai, și durere atroce și Cruce și moarte și înviere.
Acum o săptămână eram în cimitirul Anadalchioi din Constanța. Era o căldură înăbușitoare. Făceam o pomenire pentru
Împăratul dă din cap înțelegător și trist. Și îl trimite pe poetul cu inimă de rai în raiul cuvintelor Lui, acolo unde străjuiește gândind la Crucea neamului românesc.
A plecat la Domnul Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Ultimul poate din generația marilor duhovnici sfințiți cu sânge martiric prin temnițele comuniste și prin rugăciune de multe decenii spre slava lui Dumnezeu (Sâmbătă și Duminică, pomenirea de 11 ani - n.n).
În oroarea de iad a lucrării antihristice, demonul și-a pus legiunile la treabă pentru spurcarea tuturor categoriilor de oameni, dar mai ales prin obligativitatea acceptării acestor orori, pentru care Dumnezeu a ars cu foc cetățile biblice.
Degeaba vii la Biserică, dacă nu îți schimbi viața în Biserică a Celui Preaînalt. Degeaba cinstești pe sfinți dacă nu devii unul dintre ei. Degeaba te minunezi, dacă nu devii minune totală a iubirii dăruitoare. E prea târziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum.
Părintele Pimen. O bibliotecă ascunsă, discretă, plină de miresme de vremuri apuse. Au trecut peste el prigoane, suferințe, dar a rămas cu acel zâmbet de copil, al omului care se roagă.
Învierea Mântuitorului Hristos este evenimentul care a zguduit din temelii întreaga istorie a umanității, afectând cu har nu numai viitorul lumii ci și trecutul ei, orientându-le către cer și dăruindu-le sens veșnic.
Asta e casa parohială (aparține Bisericii) de la Mădei, com. Borca, jud. Neamț, unde a fost tata preot acum 40 de ani. Aici am locuit din 75 pana în 87. Pe atunci mi se părea un palat imens, da asta pentru că eram eu foarte mic.
Ce greu a fost fără Tine, Iisuse, cât de cumplită este lumea aceasta fără Tine! Cât de imposibilă este răsuflarea fără de har, pământul fără cer, soarele fără lumina Ta, noaptea fără odihna Ta asupra creației! Și cât e de frumos universul avându-Te în centrul lui, pretutindeni și mereu, strălucind în lumina Învierii.
Probabil cea mai uriașă pericopă din Evanghelii, cea care mă fascinează până la lacrimi, e scena călătoriei spre Emaus.
De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil,
Eu îl iubesc pe Pilat. Și plâng de mila lui. Și Dulcele Iisus l-a iubit. De asta a vorbit cu el, față de viermii imbecili și vicleni Ana și Irod, cărora nu le-a adresat nicio vocală.
Tăcerea deschide ochii și-i învață să plângă, iar apoi îi închide la toate răutățile lumii, pentru ca lacrimile să devină izvor care se naște în raiul inimii și adapă cu lumină răstignită întreaga fire.
În preajma Pătimirilor Domnului, vedem cum acest gest de iubire și prețuire între oameni primește două conotații diametral opuse, infinit de diferite prin intenționalitate și finalitate.
Vă spun o taină. 90% din realitatea ființei e inaccesibilă simțurilor trupului. Nevăzută de ochii somatici. Și aici nu vorbesc de virusuri, bacterii și organisme mici. Nici de leptonii de lumină din care e făurită materia.
A doua e apărarea pământului strămoșesc. E legitimă din perspectiva neamului și a dăinuirii lui. Dar Împăratul nostru n-a avut nicio proprietate, niciun pământ, și totuși este Domnul universului. Putem înțelege eroismul apărării țării, dar el nu devine faptă bună.
Zdrobită de durere, Maria omoară lumea din ea, se transformă din amforă a desfrânării în izvor preacurat de lacrimi, înnebunește de dor de Mirele ceresc, după ce spurcase mulți tineri, zgârie cu ghearele piatra inimii ei, destramă vălurile deșertăciunii, preschimbă trupul din pradă a întunericului în sfeșnic.
Suntem prea puțini și e prea târziu, însă niciodată porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos, Cel răstignit și înviat.
Sărbătoarea Bunei Vestiri este „începutul mântuirii noastre” așa cum cântă imnele Bisericii. Este momentul suprem de împlinire a planului lui Dumnezeu și începătoria unirii lui Dumnezeu cu oamenii.
În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu.
Canonul cel Mare este o plângere zdrobită a istoriei când vede ratarea invariabilă a umanității. E suspinul cel dintru adânc al firii în fața porților încuiate ale raiului. E neputința și durerea fiilor lui Dumnezeu în zbaterea lor dintre Eden și Sodoma.
Umanitatea crește în cultură sau decade în cele mai de jos ale prostiei. Se înalță la Dumnezeu sau se prăbușește în iad, neamuri întregi, în zgomotul infernal al diversiunii demonice. Se întelepțește sau se tâmpește în funcție de ceea ce ingurgitează.
Femeia asta sărmană, printre lacrimile nerodirii, vede Euharistia veacurilor, Apa cea Vie, și cum Raiul se va umple de oameni umili care plâng la rugăciune și prelungesc astfel, în inima lor, apele dumnezeiești ale Botezului.
Împăratul confuziei, domnul iluziei, prințul înșelării, își face din destul lucrul în lumea de azi.
Preoțimea trebuie să fie sufletul neamului. Un neam care își urăște, insultă și ucide sufletul nu are mult de supraviețuit.
Aberațiile raționaliste gen CTP erau mai mult un soi de amuzament vinovat față de o castă de multe ori neînțeleasă. Simpla prezență a unui ierarh, oricare, la o slujbă, era prilej de reverență și pietate.
O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis: dă-l afară, că n-are nici 5% șanse să supraviețuiască.
