Preot Arhiepiscopia Tomisului, lector la Universitatea Ovidius Constanța.
https://www.facebook.com/ioan.istrati
În preajma Pătimirilor Domnului, vedem cum acest gest de iubire și prețuire între oameni primește două conotații diametral opuse, infinit de diferite prin intenționalitate și finalitate.
Denia din Sfânta și Marea Marți (Luni seara) vorbește în Evanghelie de dialogul dintre Mântuitorul Hristos și elitele vremii: cărturari, farisei, irodiani, saduchei.
Vă spun o taină. 90% din realitatea ființei e inaccesibilă simțurilor trupului. Nevăzută de ochii somatici. Și aici nu vorbesc de virusuri, bacterii și organisme mici. Nici de leptonii de lumină din care e făurită materia.
A doua e apărarea pământului strămoșesc. E legitimă din perspectiva neamului și a dăinuirii lui. Dar Împăratul nostru n-a avut nicio proprietate, niciun pământ, și totuși este Domnul universului. Putem înțelege eroismul apărării țării, dar el nu devine faptă bună.
Zdrobită de durere, Maria omoară lumea din ea, se transformă din amforă a desfrânării în izvor preacurat de lacrimi, înnebunește de dor de Mirele ceresc, după ce spurcase mulți tineri, zgârie cu ghearele piatra inimii ei, destramă vălurile deșertăciunii, preschimbă trupul din pradă a întunericului în sfeșnic.
Suntem prea puțini și e prea târziu, însă niciodată porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos, Cel răstignit și înviat.
Sărbătoarea Bunei Vestiri este „începutul mântuirii noastre” așa cum cântă imnele Bisericii. Este momentul suprem de împlinire a planului lui Dumnezeu și începătoria unirii lui Dumnezeu cu oamenii.
În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu.
Canonul cel Mare este o plângere zdrobită a istoriei când vede ratarea invariabilă a umanității. E suspinul cel dintru adânc al firii în fața porților încuiate ale raiului. E neputința și durerea fiilor lui Dumnezeu în zbaterea lor dintre Eden și Sodoma.
Umanitatea crește în cultură sau decade în cele mai de jos ale prostiei. Se înalță la Dumnezeu sau se prăbușește în iad, neamuri întregi, în zgomotul infernal al diversiunii demonice. Se întelepțește sau se tâmpește în funcție de ceea ce ingurgitează.
Femeia asta sărmană, printre lacrimile nerodirii, vede Euharistia veacurilor, Apa cea Vie, și cum Raiul se va umple de oameni umili care plâng la rugăciune și prelungesc astfel, în inima lor, apele dumnezeiești ale Botezului.
Împăratul confuziei, domnul iluziei, prințul înșelării, își face din destul lucrul în lumea de azi.
Preoțimea trebuie să fie sufletul neamului. Un neam care își urăște, insultă și ucide sufletul nu are mult de supraviețuit.
Aberațiile raționaliste gen CTP erau mai mult un soi de amuzament vinovat față de o castă de multe ori neînțeleasă. Simpla prezență a unui ierarh, oricare, la o slujbă, era prilej de reverență și pietate.
O femeie a rămas însărcinată. Sarcina era ok, burta era destul de mică, bebelușul dădea din picioare. În luna a cincea, femeia a făcut iminență de avort, hemoragie uriașă. Profesorul ginecolog de la Iași a zis: dă-l afară, că n-are nici 5% șanse să supraviețuiască.
Mitropolia de Tomis este Mama Bisericilor românești, Izvorul creștinismului daco-roman, Obârșia milioanelor de creștini români, Hambarul de har apostolic din care s-a cultivat patria cu sămânța Evangheliei, Farul de lumină necreată martor al Sinodului I ecumenic de la Niceea.
"Promit că vom face toți împreună Bisericuța noastră un chivot ceresc în care Sfântul Nicolae cel Bun și Sfântul Ioan Rusul, chirurgul minunat, să vină mereu și să vindece preadesele noastre dureri."
Cum ți-e Biserica, așa ți-e sufletul. Dacă acasă pui tablă bună pe casă, în casa lui Dumnezeu trebuie mult mai mult.
Mă culc mult după miezul nopții. El e acolo, în Biserică, la Acatist. Mă trezesc la 7, e acolo la Liturghie. Își frânge ființa înaintea Celui frânt pe Cruce pentru viața noastră. Nu mai e nimic de spus.
Avea o simțire gigantică, zdrobită mistic pe osia istoriei, ca o fântână în care au curs toate lacrimile neamului. În el, Duhul Sfânt Dumnezeu a picurat harul vederii cuvintelor și al însuflețirii prin rostire.
E un trend astăzi să amesteci sincretic creștinism, ezoterism, orientalisme de ferentari, glosolalie de chioșc, Steiner și ocultism, yoga și păgânism și s-o faci pe-a deșteptul
În oboseala de a bate la sute de case, în frigul și vântul iernii, în lătratul a sute de câini, în palmele peste față date de sute de porți încuiate, preotul.
La o casă, sunăm la interfon, cineva ne deschide. Intrăm tiptil, să nu apară vreo namilă de câine, ceva. Batem la ușă. Apare un nene mustăcios, foarte șucărit, privindu-ne chiorâș, mișcând sprâncenele în sus pe rând.
După Crăciun, toată creștinătatea evocă terifiată Măcelărirea copiilor de către Irod. O crimă de proporții care nu pot fi evaluate niciodată. Unii încearcă să atenueze oroarea spunând că nu au fost 14 000 de prunci, ci doar câteva sute bune, ca și cum uciderea unui prunc sau mai multor mii nu este din același registru al iadului.
E un pelerinaj al Luminii, cu icoana Pruncului Iisus, în care preotul e Crai de la Răsărit, păstor, înger vestitor al minunii. Așa e de sute de ani. Oamenii Îl primesc pe Hristos în case și în inimi. Preoția e taina cea minunată a dăruirii lui Dumnezeu lumii.
Odată cu apropierea praznicului Nașterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenții incerte, mulțimi care asediază supermarketurile și piețele, afumători, purcei tăiați cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.
E mereu în rugăciune. Slujește noaptea, dimineața, peste câteva ore e în celălalt capăt al țării, liturghisind zilnic de ani întregi. Ațipește în mașină câte un minut, șoptind psalmi.
La sfârșitul Liturghiei, după Împărtășirea cu Dumnezeu, tradiția de multe secole e ca ierarhul să guste câteva boabe de anaforă, un păhărel de aghiasmă și unul de vin roșu.
Trăim într-o minciună gigantică și teribilă totodată. Totul e fals, lucios, orbitor (sic), învelit în staniol, briliant, o lume de paiete sinistre și de oglinzi strâmbe în care se vede moartea din noi.
Părinte, sunt căsătorită cu un cadru militar. E un om foarte muncitor și vrednic, dar să nu audă de copii. O zis că mă omoară dacă aude că rămân însărcinată. Urăște bebelușii, zbiară ca un nebun numai dacă aduc vorba.
Unii s-au amuzat, alții cu o furie sfântă, mi-au bătut obrazul. Cum e posibil, domnule popă, cum să ne batem joc, unde e sfințenia, dacă și popii fac așa, suntem mâncați (sic).
Pentru edificarea noii ordini mondiale globaliste, trebuie dat afară Dumnezeu din creație. Pe diavol îl arde cumplit prezența lui Dumnezeu și a oamenilor Lui. Biserica Ortodoxă e singurul spin în fața noului antihrist, căci propovăduiește familia, credința, viața...
Un Părinte sau un copil cântă o colindă așa cum poate el. Hienele se reped să-l sfâșie...
Trăim în bula noastră strâmtă de credincioși buni, de bătrânei sfinți, de mămici cu prunci, de preoți și teologi, și riscăm să uităm furtuna antihristică de afară.
Sfântul Ierarh Spiridon era sărac, păstor de capre, n-avea bani de veșminte, așa că și-a împletit o mitră din nuiele de papură.
M-am cutremurat de puterea rugăciunii sfinților. Și mai mult decât atât am plâns uriașa mea nesimțire, care stăteam cu mărgăritarele de har acasă, închise într-un dulăpior.Cât suntem de orbi la milostivirea lui Dumnezeu
Dincolo de răfuielile creatorului filmului cu autoritatea eclesială, transpare dincolo de vălul gros al durerii, minunea unirii lui Dumnezeu cu oamenii, sublimitatea preoției, adâncul vocației, sfințenia Bisericii dincolo de imperfecțiunile slujitorilor ei, smerenia lui Hristos dincolo de mândria tiranică a stăpânilor.
Bunicele gârbovite stăteau la ușa Bisericii de la patru dimineața, împovărate cu sacoșe, mai mari și mai mici, cu pomană pentru cei adormiți. Preotul apare mai târziu, pe la cinci și ceva, de mila lor, să nu le țină prea mult în frig,
Mi-am
dat seama că pe lângă noi preoții, trec oameni sfinți, pe care îi
ignorăm, din nesimțire sau grijă deșartă.
Oamenii râd că proștii, și nu
realizează credința și curăția lor.
Pr. Ioan Istrati: Odată acum vreo 10 ani, veneam din Podu Ros spre Bucium. Eram pe podul de la Poitiers și era un ambuteiaj imens. Sute de mașini, unii claxonau, alții forțau intrarea pe o bandă, poluare, fum. Totul oprit. Eram sus pe pod. La un moment dat, văd o mașină a Poliției și o Salvare
IMNUL CARPATIN-FĂGĂRĂȘENILOR - Ion Gavrilă Ogoranu (+1 mai 2006):
