Cora Muntean este jurnalistă profesionistă, Redactor-șef la Cristoiublog - cristoiublog.ro și Președinte la Asociația Natională a Comercianților Mici și Mijlocii din România.
⚊ www.facebook.com/cora.muntean.5
Acum 33 de ani ne învăța să fim cei mai buni. Dincolo de croitor de destine, este un iubitor de oameni și de dreptate. Cândva, dacă istoria va fi corectă, se va vorbi despre „fenomenul Cristoiu”.
Am mai stat de povești aproape o oră. Când să ne despărțim, am împăturit atent batista și i-am întins-o. Mi-a strâns-o în pumn, mi-a șters cu degetul o lacrimă care mi se rostogolea rebelă pe obraz și s-a îndepărtat.
Să pupe tălpile autorităților că nu-i bagă în pușcărie. La urma urmei, din cauza lor au apărut atâtea teorii ale conspirației.
Urc în metrou la Victoriei. Pe un rând de scaune, un bărbat și patru femei. El, un zdrahon, ținea în brațe un cățel mic cât palma. Se amuzau, una vorbea prin video cu cineva, una căuta programul de la nu știu ce raliu la Unirii. Erau ucraineni. Am înțeles de raliu, pentru că citeau în limba română.
Nu trăiesc în catacombe, ci defilează pe scena publică. Cu siguranță ei nu au avut o mamă, o educatoare sau un mentor care să le spună că dacă-i vor suprima pe cei care nu gândesc la fel ca ei nu vor fi mai fericiți, ci vor fi doar...
La șpriț, îi sună telefonul lui Baconschi. Se uită la telefon, se ridică, ridică și-un deget și spune cu solemnitate: „Șșșșt, e domnul președinte!”
Iată că s-a întâmplat: o femeie a murit după ce a fost lovită de o trotinetă pe trecerea de pietoni. Troti, criminalul a fost plasat sub control judiciar. Doar nu voiați să fie reținut. Ce a făcut așa rău? A omorât un om, nu a dat o palmă unui nepalez.
Diana de la Mediu explică de ce s-a dus după patru zile în zonele sinistrate: „Eu am vrut să vin într-un moment în care deja lucrurile erau în siguranță, pentru că nu mi-am dorit să atrag atenția sau să iau din resursele oamenilor în momente critice”.
Azi m-am întâlnit cu un tip, la dorința mea expusă public de a cunoaște Sistemul. Bine, tipul e, cred, a șaptea roată la căruță, că altfel nu se întâlnea cu mine. Oricum, mi-a spus din start că el își plătește cafeaua. Și pe a mea. Asta după ce m-am plâns că unul m-a lăsat cu ochii în soare să achit nota de plată.
Și chestia este că nici de Țoiu nu vă pasă, că și de ea râdeți când sunteți în privat. Nu-i așa că v-ați hlizit și v-ați frecat mănuțele și abia așteptați să greșească? Uite, eu, oricât de antipatică mi-ar fi, nu vreau să greșească.
Un jurnalist i-a sugerat lui Nicușor Dan să interzică dreptul la liberă exprimare: „Aseară, în fața reprezentanței României, ați avut un scurt dialog cu câțiva cetățeni români din Bruxelles, care păreau că își iau informațiile...”
Astăzi, la ora 9 dimineața, la un complex nou din apropiere. Două tinere. Una avea în mână o sticlă, în care mai era vin de-o palmă. Plângea și bea. O doamnă mai inimoasă decât mine le-a întrebat ce necaz au.
O cântăcioasă care bălea pe la Cotroceni la petrecerea unde antreprenorii sociali s-au urinat în chiuveta prezidențială, plânge, suspină și blestemă că i-a fost anulat un concert din cauză că ea e cu democrația, nu cu rușii.
Numai belele și dezastre avem cu cele două sex simboluri: Alesul și sepepistul. Spre deosebire de cârcotași, eu cred că Trump l-a sunat pe Nicușor. Chiar dacă Alesul „nici nu confirm, nici nu infirm”.
„Bate câmpii”, ziceau unii. „E senil și nu mai știe ce vorbește”, spuneau alții.
În timp ce golanul, extremistul, izolaționistul, șeful de galerie și alte invective se conformează și respectă legea, adică tace din gură și din scris azi, coborâtul din Bruxelles și Paris, onestul și tot șirul de laude care pot fi aduse acestuia, ce face?
Tinerețea îi conferă lui George Simion și forța și inconștiența de a lupta. Și sunt convinsă că lupta lui este pentru bine. Țara asta are nevoie de un Nayib Bukele. Și doar el poate fi.
Ieri, din motive care țin de stomatologie, am fost nevoită să acționez sub acoperire. Trec peste privirile pline de reproș ale unora. Bă, nebunilor, acum 5 ani pe vremea asta, dacă nu aveam mască mă dădeați la miliție.
Eu vreau ca președintele să fie decis de camionagii, badante, căpșunari, curve și pești, măturători, maneliști, bombardieri, de săraci și de disperați. De „pleava societății”, cum ar veni.
De tânărul care a făcut voluntariat și, după serviciu, a adunat șoferi de camioane și muncitori de pe câmpuri și i-a dus la vot. Când s-a oferit a precizat de mai multe ori: Fără nicio obligație. Fără plată și fără să vă condiționez votul...
Am dat o tură pe la Ateneu și, cu un drum, am intrat și pe la hotel. Ăla unde s-au cazat, pe vremuri, asasinii lui Dragnea. M-am dus până la ușa unde era Trump ăla mic. Nimeni nu m-a întrebat ce caut pe acolo. Cred că datorită ochelarilor de soare. Or fi zis că-s o babă din servicii, pe care au uitat-o Dumnezeu și casa de pensii acolo.
Nicușor, despre faptul că folosește mașina instituției în scop electoral: „Sunt primar, mașina primăriei mă duce acasă, poate să mă ducă la o dezbatere”.
Nu cred să existe cineva care să aibă mai multe meciuri cu Ion Cristoiu decât mine. Dacă în 1993 mi-ar fi spus cineva că voi ajunge aici, credeam că fabulează.
Acum, că am 32 de ani de presă, chiar dacă nu sunt o Helen Thomas, care avea scaunul ei la Casa Albă și a trecut prin foc și pară zece președinți, am o propunere.
Ai noștri, care ne conduc, ce fac acum? S-au întrunit să ia o decizie sau mergem tot ca până acum cu ce zice uie, aia facem? Eu stau cu ochii pe tiktokul lui Marcel. Poate-și pune iar sarmale, fripturi, mici și cozonaci în cap.
Am fost atenționată de mai multe persoane că am intrat în vizorul AI de noi, o haită care se năpustește asupra unor persoane, pe care le consideră ei, nu știu pe ce criterii, ca fiind propagandiste.
Duminică am fost la marea sindrofie a PNL, votarea lui Crin Antonescu drept candidat. În primul rând, când am plecat de acasă, după ce m-am văzut în oglinda din lift, m-am întors, că eram toată în negru, de parcă eram în doliu după democrație.
Mircurea trecută, când m-am întors de la reședința ambasadorului Japoniei, unde a avut loc o conferință de presă și o recepție, eram un pachet de nervi. Am zis să nu scriu, că nu pot fi obiectivă și e păcat de strădania japonezilor, care sunt fără cusur.
Când veneam în redacție, în București, intram la el în birou. Ca jurnalistă, nu mă ridica în slăvi, dimpotrivă. Nu că nu ar fi fost mulțumit, că știam (pe surse) că este. Dar era preocupat cum mă descurc ca mamă singură. Spunea că nu poți crește un copil doar cu dragoste și mă trimitea cu un bilet la casierie.
Azi, înainte de amiază, în metrou, când afară ploua și era frig. Am crezut că am nimerit trenul către Siberia, că ne deportează. Toate geamurile erau deschise și mergea aerul condiționat de trăsnea. Ne-am înfofolit, ne-am pus glugile în cap.
Interviu cu Academicianul Eugen Mihăescu. Co-producție: MetropolaTv și CristoiuTv. Realizator: Cora Muntean
Înainte de Înviere, pe la Romană. Liniște, lume puțină. Pe lângă mine trece o tânără fredonând. Deși eram doar noi pe trotuar, m-a atins cu cotul. S-a scuzat. Vântul i-a umflat și părul negru lung și cârlionțat, si balonzaidul roșu aprins. Părea trandafirul deșertului. După câțiva pași, se oprește brusc, se întoarce, scoate telefonul din buzunar și
Am luat-o de mână, s-a uitat la mine și a spus: „Nu mai pot! Nu mai merg acasă”. Ce să o întreb? Cum să o întreb? „Doi ani am auzit doar că vom muri. De la virus. Acum aud iar că vom muri. De la război. Nu mai pot”.
Vineri seara m-am întors din Târgu Mureș, unde am participat la un eveniment. M-am întors din orașul meu, unde candidează la primărie un prieten drag, unul dintre cei mai buni medici de chirurgie cardiovasculară din lume.
Dar nu despre proces scriu, ci despre succes. Și despre Oamenii care formează oameni de succes. Cu familia Boloș am fost vecină de cartier în Târgu Mureș. Pe domnul Boloș îl știu de când am intrat în presă.
Pe vremuri, casele sătenilor săraci erau văruite, pe dinafară, cu Albastru de Mândră Mărie, un albastru intens, care să facă diferența dintre aceste case și ale celor mai avuți.
Fata a privit-o cu drag, și-a pus capul pe umărul ei și a închis ochii. Mama îi mângâia mâinile, apoi s-a aplecat puțin și i-a sărutat palma. Stăteau așa, ca un grup statuar. La un moment dat, fetei i s-a prelins o lacrimă, care s-a furișat sub gulerul hainei.
Tipul care se lamenta că-s sabotați de PSD și PNL le spunea ălorlalți doi: „Diana va fi președintă, să vedeți, oricâte piedici ne-ar pune”. „Vine și doamna Șoșoacă?”, mă bag eu în vorbă. „Sigur că vine, dacă ea a organizat”, spune tipul.
Nu se aplică nici proletariatului digital, că la pizza e simplu. Cu mâna. De fapt, nimeni nu mai ține cont de astfel de reguli. Chiar, v-ar fi dor de astfel de cine sau sunt prea rigide?
Când am ieșit, pe trotuar, am dat de un domn pe care-l văzusem și la intrare. „Ar trebui aruncați în aer”, zice omul. Se vedea pe fața lui că e epuizat de nervi. „Domnule, dacă aveți vreo idee, orice, mă bag, ne asociem”.
Tănara Sfântă Elisabeta de la Pasărea, cântând și primind animalele la chilia sa din Munții Rarău:
