Scriitoare
⚊ www.facebook.com/adriana.tirnoveanu
Mirosea a Pământ cald și-a Duminică, iar primul lucru pe care-l făceai era să ieși la poartă și să te uiți lung, pe uliță, să vezi cine trece, spre ce trece și cât timp mai ai la dispoziție să-ți speli ochișorii și s-o iei pe de vale până la Biserica cea albită
În satul meu, femeile neamului meu, chiar dacă suntem înrudiți doar cu apartenența la un loc binecuvântat, au lăsat copilăria noastră în amintiri și și-au așezat anii în grinzile cu vechime. Și-au scrijelit acolo numele și anii, să nu le uităm.
Pe fruntea ta-s luceferi de parc-ai firescul În semne din istorii ce-ți plămădesc suspin, În ochi ai poezia pe care Eminescu Ți-a tot Doinit-o ție La Steaua din destin.
Va mulțumesc încă o dată pentru urări. Nu am ajuns să răspund tuturor, dar mai e timp. Va doresc bucurii și sănătate! Poza e de azi ...
Pe maidanul veșniciei unde sapă apa șanțuri, pline ochi de glod și mâluri nisipoase-n adânc, unde stau secunde stoarse de tic-tac-ul fără sunet, așezând în negrul nopții serenade care plâng și pe unde trec ecouri surde, crîncene, amare
Azi noapte, sânzienele au-nflorit Să prindă fete dalbe-n păr cunună, Azi noapte, s-au pus vise la rodit Și s-a privit spre stele ori spre Lună.
Trec soldați și azi, Trec de Înălțare, Dacă nu-i vedeți, Priviți bine-n Sus! Trec prin Cer grupați, În pas de defilare, Să rupă, din noi, lacrimi și surâs! Bat clopote; anafura ne-așteaptă Cu vin, împărtășind ca ortodox, De rău și întuneric ne dezleagă, S-a înălțat în Cer Iisus Hristos!
Cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, cineva, nu-mi amintesc cine, poate chiar sora mea, i-a pozat pe bunicii mei pe banca de la poartă într-un fel deosebit. Unu-n altul, lipiți, zâmbind a viață frumoasă, cu ochii vii și fericire nedisimulată
-Sorină, Sorină, pune ceva pe tine că vine Tata Popa cu botezu'! Hai, mamaie, uite bluzița asta e numa' buna! Tincoooo! Știi pe unde era Părintele, că astea mici sunt încă somnoroase?, striga mamaia la cumnata din casa vecina, neașteptând însă vreun răspuns.
De când mă știu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea, doar să întinzi mâna și să o atingi, atât era de aproape. Că-mi venea să le spun brazilor „sărut-mâna” v-am mai spus-o, dar că nu știam de împodobitul brazilor nu cred să fi amintit asta vreodată.
Sunt Moșii detoamnă și azi e timp de rugăciune, de candelă aprinsă, de lumânări puse la morminte, de vorbit despre ei moșii și strămoșii noștri, de tămâiat și dat întru pomenirea lor bucată de pâine și vin roșu, sfințind, iar și iar, amintiri devenite icoane.
Lipsit de energie se așeză pe-o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară, dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare-i strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit și unde timpul părea comprimat într-o eternitate, puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi?
E toamnă si mi-e dor de Peleș si de tata... Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, așa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munților cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea și nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo.
Se strică lumina în capul podului. Casa părea o cocoașă pe inima muntelui și bătrâna își strânse basmaua sub bărbia moale ca de catifea plușată. Cineva parcă-i zâmbea sub ciobul ăla de lună. N-avea somn și nici nu știa că n-are.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
Ne-am bucurat ani mulți de Ion și Ioana, și-am avut veselie destulă, și voie bună, și oameni potriviți la masă, însă, viața nu e doar drum pavat și-ar fi greșit să nu povestim și despre bolovanii întâlniți, dar nu cu amărăciune, căci
Mai pui un steag pe-un mormânt uscat; Din poză, un ostaș mai lasă urme, Bat clopote și nu mai ești pribeag, Saluți și cerul, și ostașul de pe culme.
Așa a început, de fapt, povestea pe care-o port în inimă, de-o vreme, și care nu e doar o altă poveste cu copii orfani sau aflați-n dificultate, cum cu drag vom îmbrățișa ideea peste doar puțin timp, ci e un basm perfect, extrem de real, autentic, cu forță și aer de izbândă
La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele
In timpul ăsta, realizând că ceva nu e bine, întreb sfioasă: - Murim, tăticule? - Nu murim, tăticule!, îmi răspunde, în schimb, sora mea cu optimism in glas. Nu murim, Tată! Suntem cu Tine!
Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi și surâs de mamaie.
România poartă IE, Nu de-acum, de când se ștIE! E cusută-n fir de foc, Descântat în busuioc, Prin împunsături terestre, Dumnezeu ne-a lăsat zestre Semne veșnice brodate, Bogății neașteptate.
Cerul se prinde de mugurii somnului meu. Îmi înfloresc vise cuminți pe fruntea inimii. Lumea trece prin mine. Eu trec prin ea observând, adunând, spălând, cu imaginațiile nopții, adevăruri ori jumătăți de adevăruri, căci minciuna nu se
Aburul cerului prinde-o candelă de stele-n mâinile lui de cleștar. Se strâng ciorchine boabe de apă vie ce tremură-n ochii vazduhului. Cad picuri cu rouă de mărgean spălând zori ...de zi văratici.
Noaptea fugea după mine cu buzele ei negre și cu părul ciufulit prin care stele indecise se agățau a podoabe. Eu alergam după ultima mașină care m-ar fi putut duce spre casă, acolo în cartierul acela unde lumea se retrăsese de mult
Plouă. Mă uit fascinată la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgele de sticlă desirate de pe ata ruptă a vremii, ca din greșeală. Au căzut cu putere, de-au făcut puțină inundație pe strada și mă-ntreb unde mai intră atata ploaie
Mamaia râdea de noi cu tot cu ochii ei negri, ne mai lăsa-n curte o vreme, până-nchidea ea găinile, apoi ne spăla, pe rând, în niște ligheane reci, cu același smalț sărit, cu apă de ploaie în care pusese puțină piatră vânătă să nu se facă mătasea broaștei
CRISTELA GEORGESCU LA ALEX JONES - INTERVIUL TRADUS ÎN ROMÂNĂ
Maria Eftime și dr. Alan Mendoza: Raportul UK DNA–SRI care a deranjat CSM
